Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Munţii Carpaţi - Custura Ciobanului

Bookmark and Share

Custura Ciobanului
Munţii Făgăraşului
Marilena Clenciu (Cluj-Napoca)


             Motto: "Escalada unei creste este cel mai nobil traseu de alpinism; în comparaţie cu un horn sau chiar cu un perete, îţi dă impresia că pluteşti în văzduh, că eşti o pasăre şi încerci din plin fericirea de a trăi." (Ionel Coman)

             Octombrie 1999. Primele raze de soare începuseră să lumineze crestele profilate pe cerul ca un cristal, când părăsim Căldarea Bâlea, cu destinaţia refugiul Călţun. Vârfuri şi şei rămân rând pe rând în urma noastră, iar după două ore de la plecare, ajungem pe Vârful Lăiţel. O superbă panoramă ni se deschide în toate direcţiile; contemplăm fascinaţi zimţuirea minerală a Custurii Ciobanului, cu a sa strungă ce pare crestată de un paloş uriaş. Aproape că nici nu-mi vine a crede că numai peste câteva ore vom fi acolo. Coborâm spre lacul ca un ciob de sticlă neagră unde ne aşteaptă refugiul - minuscul punct galben rătăcit în imensitatea de piatră. Suntem tot mai aproape, iar lacul ne întâmpină cu oglinda-i întunecată şi încreţită de rafalele puternice de vânt. Mă bucur să revăd locul ăsta, parcă aş sosi acasă. Pornim mai departe, lăsând aici cea mai mare parte din bagaje.
             În Portiţa Călţunului facem un mic popas. Negoiu se înalţă în faţa noastră în toată splendoarea sa de suveran. Zimţuite contraforturi, stâncării cenuşiu-gălbui pline de licheni, ţancuri zvelte şi bolovani prăvăliţi la tot pasul, alcătuiesc un haos incredibil la picioarele sale, în Căldarea Laita. Lăsăm în stânga marcajul bandă roşie, ce urcă spre vârf prin Strunga Dracului şi urmăm şi acum crucile roşii care ne-au condus acum doi ani, prin ploaie şi ceaţă la cabana Negoiu, prin Strunga Ciobanului. Astăzi însă este o zi superbă. Îmi umplu ochii şi sufletul de imagini inegalabile. În stânga, din vârf se desprinde Creasta Fierăstrăul (Scara Negoiului), cu a sa zimţuire uluitoare de vârfuri şi vârfuleţe, separate de strungi înguste. Inspirată denumire. Dacă n-aş fi citit şi n-aş fi auzit că se poate parcurge, aş putea jura că acolo nu pot ajunge decât păsările. După un timp, apare şi ţinta noastră, Custura Ciobanului, care începe să-şi dezvăluie superbia. O succesiune incredibilă de turnuri şi coloane înclinate, asemeni tuburilor unei ruinate orgi, se profilează pe cer în stânga noastră, închizându-ne orizontul. Voi ajunge eu acolo, sus, deasupra tuturor acestor filigranuri minerale aruncate spre înaltul cerului?...
             Pe un ţanc, o capră neagră îşi etalează graţoasa-i siluetă în contre-jour, urmărindu-ne curioasă. O privim şi noi, în timp ce urcăm, apropiindu-ne tot mai mult de Strunga Ciobanului, punctul de minimă înălţime în această competiţie a verticalelor. Bolovanul prăvălit peste lanţuri este tot aici. Îl ocolim prin stânga pe perete, pe nişte praguri fine. Ajungem în strungă. În faţa noastră, ca printr-un cadru de fereastră, apare Căldarea Sărăţii, cu aspectul ei de ruină. Doamne, ce imensitate!...
             Gata cu plimbarea; e momentul să ne echipăm. Din rucsac îşi fac apariţia coarda şi hamurile, căştile, carabinierele şi buclele de asigurare. În stânga noastră se înalţă cenuşiu şi vertical un perete. Dinu a mai parcurs cândva acest traseu şi a lăsat aici un piton, dar nu vedem nici unul. O ultimă privire cercetătoare asupra peretelui, un zâmbet de încurajare, şi... a pornit. Îşi pune o asigurare după fierul de care este ancorat lanţul. Apoi urcă la liber pe prize înguste pe care eu nu le văd de jos. Tot timpul vin de sus pietricele, semn că roca este friabilă. Cu inima cât un purice, îl filez. A parcurs cam 15 metri şi nici un piton. Îmi spune că zăreşte unul, dar mai are până la el câţiva metri. Îşi pune o asigurare după un colţ de stâncă. Asta mă mai linişteşte. Îmi spune să fiu atentă, căci urmează un pasaj dificil, cu prize fine. Un pas, doi, şi... gata, e la piton! Mai sus îl mai aşteaptă încă unul. Mai urcă puţin, nu-l mai văd, dar mă anunţă că s-a regrupat. Ce bine că aici nu bate vântul ca în Arpăşel şi că ne putem înţelege. Acum e rândul meu. Coarda se întinde. Pornesc. Primii paşi sunt pe o placă netedă şi înclinată. Apoi dau de un prag înierbat, lat numai cât să pui vârful bocancului. Dinu filează strâns. Mai sus, ajung la zonele friabile, unde trebuie să verific fiecare priză de trei ori. Recuperez asigurarea şi pornesc mai departe. Am ajuns la pasajul dificil, unde trebuie să fac o traversare spre stânga, până la piton. Nu am prize la mâini, iar la picioare, doar nişte mici praguri înierbate, late de 3-4 centimetri. Cu toate fibrele muşchilor încordate la maxim, reuşesc să ajung la piton. Răsuflu uşurată, şi privesc câteva secunde înapoi. De aici, peretele pare şi mai vertical. Privesc în sus, spre următorul piton, spre care mă conduce un horn înierbat. Până în regrupare nu mai am nici o emoţie. Dinu mă linişteşte, spunându-mi că ăsta a fost unul dintre cele mai dificile pasaje. Aş vrea să-l cred, dar, când mă uit la înşiruirea de ţancuri ce ne aşteptă, mă trec fiori. Coarda se întinde din nou. Dinu trece pe sub o stâncă uşor surplombantă, profilată pe cer; o ocoleşte pe faţa estică a crestei şi în scurt timp se regrupează din nou, pentru ca să ne auzim mai uşor şi să evităm frecarea corzilor. În câteva minute sunt şi eu sus, pe muchia zimţuită, alcătuită din lespezi plate şi subţiri, înfipte vertical. În stânga şi în dreapta se adâncesc căldări pietroase, pline de un haos de nedescris. E o privelişte fascinantă şi înspăimântătoare totodată. Încerc să alung gândul că aş putea face un pas greşit.
             Dinu e deja departe, nu-l mai văd, apoi apare pe vârful unui pisc, pentru ca să dispară câteva secunde mai târziu, ca într-un ciudat joc de-a v-aţi ascunselea. Îl urmez. Las în urmă lespezi ascuţite şi mişcătoare, ca nişte parşive lame ce stau gata să se desprindă. Am pierdut deja numărul ţancurilor rămase în urmă. Pe unele le-am ocolit, când pe o faţă, când pe alta, dar pe altele le-am urcat de-a dreptul pe prize sau prin hornuri ce mi s-au descoperit în ultimul moment. Urcuşul ca urcuşul, dar coborârea de pe ele mi s-a părut în câteva locuri de-a dreptul dificilă. Ajungem într-o strungă adâncă, pe unde se pare că o potecă traversează dintr-o parte în alta. Aha, acum îmi amintesc... Parcă-i auzisem la un moment dat pe salvamontiştii de la Negoiu spunând că ar exista o variantă mai uşoară, mai sus de Strunga Ciobanului.
             Cerul a devenit cenuşiu şi fuioare albicioase sunt purtate printre turnurile de piatră de vântul care sus şuieră ca un turbat. Pornim mai departe, spre următorul ţanc, ce ne aşteaptă cu nepăsare. Mi se pare că aici chiar ni s-a înfundat. Dar, în ultimul moment, ca un vrăjitor ce rosteşte o formulă magică, Dinu îi descoperă "cheia". Continuăm pe o creastă plină de lespezi înguste şi ascuţite, care se mişcă la atingeri. Urmează un pasaj cu adevărat dificil - coborârea de pe un ţanc. La picioarele mele se adânceşte o despicătură cu pereţii verticali, cam de 4-5 metri. Dincolo de ea mă aşteaptă un mic vârf, singura mea salvare. Dar cum să ajung la el? Dinu îmi spune că a făcut un pas foarte mare. Încerc şi eu; mă întind cât pot. Zadarnic! Mi-ar mai trebui 5-10 cm. Mă uit cu disperare în jos. Exclud ideea de a coborî până în fundul despicăturii, căci nu am prize. Dinu mă sfătuieşte să cobor autoasigurându-mă cu coarda după un ţanc. Verific unul: mişcă... Următoarele la fel. "Calm, Marlene... calm... Nu intra în panică... Dacă Dinu a trecut pe-aici, o să treci şi tu...". Tot vârfuleţul de vizavi trebuie să fie salvarea mea. Respir adânc. Îmi caut o poziţie mai bună pe pragurile precare pe care stau. Întind piciorul peste despicătura nesuferită, încă... încă puţin... Coarda se întinde în exact acelaşi moment. Am reuşit!... Îmi vine să îmbrăţişez stânca rece, care m-a susţinut fără să se clintească. Sunt epuizată; ajung lângă Dinu, care fără să fie prea impresionat de sfârşeala mea porneşte mai departe. Un nou ţanc, o nouă coborâre abruptă. El a făcut-o direct, mie îmi spune să ocolesc prin dreapta. Privesc în jos şi simt că mă cuprinde ameţeala. Trebuie să traversez pe curbă de nivel un jgheab abrupt, plin de iarbă şi colţuri de stâncă. Găsesc totuşi prize faine la mâini. Ajung la un loc sigur. Ca un mic cadou, zăresc mai jos, la adăpostul stâncilor, câteva floricele de rododendron. Cât sunt de suave, ce nuanţă superbă!... Probabil că sunt ultimele pe care le văd anul ăsta... şi, din nou mă încearcă un nelămurit regret că, în generozitatea lor nesfârşită se vor oferi cu nonşalanţă gerurilor şi curândelor zăpezi.
             Parcă mi-a dispărut oboseala, ca prin farmec. Dinu a ajuns la un perete de 7-8 metri, vertical, tăiat parcă de un topor gigantic. E cam la jumătate şi n-a găsit nici un piton. (De fapt, până aici, în afară de primele două n-am mai găsit nici unul.) E hotărât să bată el unul şi-mi spune, bucuros, că a şi găsit fisura potrivită. Căldările răsună de ţipătul metalic sacadat... Urmează un pasaj delicat, cam fără prize la mâini. Îl depăşeşte şi mă aşteaptă sus, pe vârful proaspăt cucerit. Ajung la piton, recuperez asigurarea şi reuşesc să mă caţăr cu chiu, cu vai pe treapta îngustă unde l-a bătut. Deasupra mea sunt încă 2-3 metri de perete cenuşiu şi vertical, fără nici urmă de prize. Pas mare, mare spre dreapta, unde găsesc o priză minunată la mâini, la intrarea într-un mic horn, dar situată cam prea sus. Reuşesc să trec, încordându-mi iar toţi muşchii. Dinu e uimit cât de uşor am trecut, zice el, fără să mă fileze strâns.
             Facem o scurtă pauză, atât cât să constat că vârfurile de deasupra noastră s-au acoperit cu ceaţă şi că creasta principală, ce mi se părea atât de îndepărtată şi de sus, este acum la o aruncătură de piatră... În spatele nostru se întinde Custura Ciobanului, haotic zimţuită, ca dinţii împietriţi ai unui rechin uriaş. În vale, dincolo de marea de stâncării, ce parcă se scurg ca un fluviu nesfârşit în Valea Sărăţii, se zăreşte minusculă, în oceanul verde al pădurii de brad, cabana Negoiu. Trăiesc din nou acea senzaţie unică şi absolut fascinantă că plutesc, că aş putea să mă înalţ pentru o clipă, că ar fi suficient să dau din mâini, ca din nişte imaginare aripi, ca să zbor cu adevărat.
             Dar, ceaţa ce se rostogoleşte în rotocoale cenuşii printre vârfuri mă readuce cu picioarele pe pământ. Nu văd încă vârful, dar simt că nu poate să fie prea departe. Deocamdată, în faţă ni se ridică un alt ţanc, parcă şi mai cenuşiu, ca o nouă încercare. Dinu a şi pornit spre el, printr-un horn destul de larg, cu prize faine. Ajuns sus, îmi spune că ar fi mai bine să-l ocolesc prin dreapta, ca să evit coborârea ce este cam dificilă. Ne regăsim într-o mică şa înierbată, înconjurată de stânci şi ferită de vânt. În dreapta, foarte aproape de noi, un ultim perete vertical, pe care îl ocolim prin stânga, pe feţele înierbate ale Negoiului Mic, unde coarda practic nu-şi mai are rost. Ne cufundăm pas cu pas în pâcla umedă şi rece. O rafală puternică de vânt ne anunţă că am ajuns în creastă. În stânga, Vârful Negoiu, este acoperit în întregime. Căutăm un loc mai adăpostit, de unde, în timp ce ne strângem echipamentul, zărim pentru câteva secunde poteca turistică, urcând din greu spre vârf şi câteva petece de cer albastru, ce ne dau speranţe.
             Pornim pe muchie, direct spre vârf. Ca un balet fantastic, ceaţa se împrăştie şi se repliază, dându-mi strania senzaţie că urc fără ţintă. Dar nu, iată, foarte real, un stâlp de marcaj, iar la câteva zeci de metri mai departe, borna de piatră ce marchează vârful. Din când în când, printre fuioarele de ceaţă zăresc Căldarea Laita, adâncită la picioarele mele şi creasta pe care tocmai am urcat-o. Spre sud-est, ca o insulă pustie într-o mare albă de nori, se înalţă întunecata siluetă a Vârfului Călţun.
             Marcajul bandă roşie ne conduce prin Strunga Dracului la refugiul Călţun, unde sosim în pragul înserării.
***

             Am trăit trei zile în împărăţia de piatră a măreţului Făgăraş (primele două zile sunt relatate, cu imagini, în Munţii Carpaţi nr. 21 - Între cer şi pământ). Ce privelişti fantastice! Ce jocuri ciudate de lumini şi umbre răsfrânte în oglinzile lacurilor, de fuioare fugare de ceaţă zdrenţuite de vânt!... Câtă solemnă măreţie puteau să-mi inspire vârfurile, cu ale lor împietrite verticale minerale, cu abrupturi ameţitoare, dezvăluindu-şi tainele în lumina asfinţiturilor! Priveam şi nu mă mai săturam... Aş fi vrut să iau imaginile acestea, să le închid într-un colţişor tainic de retină şi să pot să le eliberez ori de câte ori mi-e dor de locuri atât de dragi...
Autor: Marilena Clenciu
Înscris de: Cătălin Olteanu
Vizualizări: 9083, Ultima actualizare: Vineri, 17 Oct 2003



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii FAGARASULUI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii