Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

"Muntii Carpati" Magazine - Singur în Munţii Făgăraşului

  • Alpinet
  • Singur în Munţii Făgăraşului
Bookmark and Share

Singur în Munţii Făgăraşului
ABC montan
Robert LAUCI


      Dorinţa de a pleca la munte a fost cauzată de stress-ul, praful, căldura din Bucureşti. Iniţial, doream să plec în Bucegi, mai ales că trebuia să mă întâlnesc cu cineva acolo. Dar întâlnirea "a picat" aşa că am fost pus în situaţia de a face ce vreau. Desigur că prietenii mei erau prea ocupaţi pentru aşa ceva, deci dorinţa uriaşă de a cunoaşte, de aventură, m-a mânat singur către munţi. Şi iată că mi-a venit idea de a pleca în Făgăraş. Traseul pe care mi-l propusesem s-a dovedit a fi exagerat, drept pentru care nici nu l-am parcurs în întregime. "Eroarea de calcul" s-a datorat unei hărţi care era foarte generală şi nu foarte exactă iar pe deasupra despre Făgăraş ştiam doar că sunt "Alpii României". Ce-i drept, mai fusesem când eram mai mic, dar doar la poalele lor.
(aveţi acum hărţi detaliate ale masivului, pliabile, în numerele 30, 32 şi 35 ale revistei)
      Aşa că, aventurier cum sunt, pentru a ajunge în timp util, am plecat din Bucureşti la 3 noaptea, iar în Braşov am prins o legătură excelentă, la câteva minute. Vremea nu promitea nimic bun, dar nici nu anunţa vreo furtună. Era doar înnorat. Astfel, pe la 3, 45 dimineaţa ajungeam în halta Ucea, de unde legătura până în orăşelul Victoria se face cu un autobuz care "vine" la fiecare tren. Pe la 9 deci, am ajuns în Victoria, oraş micuţ, cochet, la poalele nordice ale Făgăraşilor. Scopul meu era de a urca până la Moldoveanu, pe Valea Viştei, apoi să ajung la cabana Podragu.
       Traseul porneşte din satul Viştişoara (550 m altitudine), 6 km din Victoria (o oră de mers). Acolo mi-am adunat forţele fizice şi mentale şi... hai la drum. Oboseala resimţită prin nedormirea nopţii avea să-şi spună cuvântul ceva mai încolo. Din fericire a apărut soarele, s-a făcut şi cald, astfel că toate premisele erau "adunate". Drumul este frumos, nu extrem de spectaculos. O bucată bună se merge pe drum forestier, după care poteca şerpuieşte de-o parte şi de alta a Viştei, prin pădure. Paradoxal, nu este nici foarte dificil (până la un anumit punct!). După circa 2-3 ore am ieşit lejer din sectorul pădurii (presupun la circa 1700 - 1800 m) şi acolo am întâlnit un bade care păzea o stână, un om extraordinar. Bănuiam că nu mai este foarte mult până la intrarea pe creasta principală şi de aceea am apreciat că în circa o oră voi ajunge în Portiţa Viştei (2361 m). Proastă presupunere! Nici nu bănuiam în ce căldare glaciară am intrat! Din acest punct, urcuşul a devenit extrem de dur, "la sânge" aş putea spune. Poate acest lucru s-a întâmplat şi datorită faptului că aveam un rucsac destul de greu plus oboseala acumulată. Ceea ce era enervant era că se lăsase ceaţa, de fapt erau norii care "măturau" creasta. A fost absolut... superb. Desigur, acum mă gândesc cum am făcut asemenea tâmpenii, dar e minunat. A fost pentru prima dată în viaţă când am auzit vântul şuierând ca în filme. Era destul de lugubru, vă spun drept, dar dacă tot hotărâsem ceva, nu mai puteam să dau înapoi chiar acum. Acest lucru se întâmpla datorită faptului că vântul (care aducea şi norii) venind dinspre vale spre creastă era "spintecat" de nişte colţi de stâncă monumentali ce străjuiau Valea Viştei (căldarea). Era un peisaj cu totul ireal. Eram învăluit într-o ceaţă lăptoasă, vântul şuiera de mama focului, o pustietate absolută, iar când norii se mai risipeau, priveliştea spre vale era spectaculoasă. Ceea ce mă intriga cel mai mult era că nu pot vedea creasta, cu toate că o simţeam, o bănuiam nu mult deasupra mea. În cele din urmă, după nişte eforturi teribile, am reuşit să ajung în Portiţa Viştei (chiar îşi merită denumirea, este efectiv o "uşă", o "poartă" săpată în stâncă). Acolo, mi-a scos Dumnezeu în cale (căci altfel nu-mi pot explica) un grup care venea dinspre Valea Sâmbetei. Nişte băieţi extraordinari, din Baia Mare. Ajunsesem acolo la 16, 30. Deci iată că acei 5-600 m altitudine de la stână până pe creastă îi făcusem în timpul în care urcasem 1000 şi ceva de metri altitudine! O dată ajuns pe creastă, eu personal speram că e cât de cât nivelată, ori cel puţin nu foarte dantelată. Deziluzia mi-a fost mare când am văzut că poteca de creastă se urcă pe spinarea unui "dinte" care mie mi s-a părut gigantic. Noroc cu cei din Baia Mare, căci nu ştiu dacă aş mai fi avut tăria fizică, dar mai ales morală, de a ajunge la cabana Podragu. Cu chiu cu vai am escaladat şi "uriaşul dinte" care era de fapt Vf. Viştea Mare (2527 m). Cum socotelile de acasă şi cu cele din târg nu prea se potrivesc, la Moldoveanu n-am mai ajuns, căci cei din Baia Mare se grăbeau şi nu mă puteam despărţi de ei. Vremea este atât de ciudată acolo. Când am ajuns pe Vf. Viştea Mare a început să ningă!, iar peste zece minute eram în cămaşă cu mânecă scurtă. De-abia după ce am început coborârea Viştei Mari am putut remarca măreţia Moldoveanului, care era gigant printre giganţi. Poate datorită faptului că nu e situat pe creasta principală, se remarcă mai greu. Este totuşi absolut remarcabil şi emoţionant de a şti că e cel mai înalt vârf din România.
      Drumul spre Podragu nu mai e atât de "dur" şi, în circa o oră, o oră şi jumătate se ajunge. Cabana este primitoare, oamenii la fel. Despre peisaje, ce vă pot spune? Absolut uluitoare. Încă o "chestie" care se remarcă este Vf. Negoiu, ce apare ca un gigant şi ai impresia că e mai înalt decât toţi la un loc.
      Odihna peste noapte a fost binevenită. Îmi propusesem iniţial să-mi continui traseul de creastă. Eram însă atât de istovit (chiar a doua zi) încât am hotărât să cobor cu cei din Baia Mare înapoi în Victoria. Drumul (pe Valea Arpaşului) e oarecum asemănător cu cel de pe Valea Viştei.
      Ce vă pot spune? Satisfacţia a fost extraordinară şi împărtăşesc părerea lui Ciprian Teodorescu, care a urcat pe Vf. Kackar (vezi nr. 3 al revistei Munţii Carpaţi): "tocmai ăsta e farmecul aventurii montane - necunoscutul". Desigur, a fost şi o lecţie în sensul că am realizat că Munţii Făgăraş nu sunt chiar o joacă, ci sunt mai "duri". Cu atât mai frumoşi şi mai măreţi. Eşti fericit când, în această lume ciudată, întâlneşti şi oameni care ştiu să-ţi ofere un zâmbet, o mână. Şi ceea ce îi sfinţeşte sunt sigur că e muntele, acest sacru şi inepuizabil izvor de sănătate.

      Înţelegem atracţia pe care o exercită munţii, ştim că de multe ori când vreţi şi puteţi să plecaţi spre altitudini nu găsiţi partenerul potrivit sau nu găsiţi pur şi simplu un partener. La munte ajung mulţi solitari şi asta se va întâmpla şi în continuare. Nu dorim să exagerăm cu sfaturile, precizăm doar că a merge solitar înseamnă a te expune multor riscuri. Incidente minore se pot chiar transforma în situaţii dezastruoase. Dintre montaniarzii cu experienţă, mulţi au la activ măcar o amintire de felul "nu ar fi trebuit să fac aşa". Considerând că aţi recepţionat mesajul rândurilor de mai sus, vă amintim că puteţi găsi prietenul dorit prin intermediul cluburilor de turism sau, de ce nu, cu ajutorul revistei noastre, unde rubrica mică publicitate vă stă la dispoziţie.

Author: Robert LAUCI
Uploaded by: Cătălin Olteanu
Views: 11675, Last update: Tue, Jul 15, 2003



Links to the Mountain Guide:
Muntii FAGARASULUI  
Login or register to comment