Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio București


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Liste Alpinet - alpinet2k

Bookmark and Share

De la: <i...@gmx.co.uk>
Data: Marți, 28 Ian 2003, 2:42
Subiect: @ Cpt. Nemo & Co. in Cozia
Ei, dragilor, de multa vreme nu m-am mai asezat la birou cu un
asemenea chef de scris, si nu orice, ci chiar un rezumat de tura. Pentru
ca aveam nevoie de ceva cu adevarat fain ca, intr-o seara de luni, dupa
ce am butonat toata ziua la tastatura la servici tot felul de chestii
mai mult sau mai putin plicticoase si odata ajunsa in sfarsit acasa, sa
ma asez din nou in fata monitorului...
Ei bine, uite cam despre ce e vorba...in propozitie:-). Ne-am
adunat noi vreo 3, daca nu chiar patru grupuri de mergareti pe munte,
veniti din Bucuresti, Pitesti si Craiova, sambata dimineata pe la 10 si
ceva, in cofetaria de vis-a-vis de gara, in Ramnicu Valcea. Ce aveam noi
16 oameni cu rucsaci, veniti din 3 zari, in comun, in afara de placerea
nebuna de-a merge pe munte? Pai, il aveam pe Cpt. Nemo drept prieten, si
onoarea de-a fi invitati la ziua lui de nastere.
Ca un adevarat iubitor de munte si realizator de "conexiuni", Cpt.
Nemo - pe numele lui David(elu') a avut geniala idee sa-si serbeze ziua
in creierasii muntilor, dar in asa fel incat sa poata ajunge si cei mai
putin specialisti in ale mersului pe munte iarna.
In consecinta, ne intalneam toti cu mic cu mare in Ramnicu Valcea -
asta pentru ca, desi bucurestiul ar fi putut merge ata pana in
Caciulata, am decis sa ne intalnim in Valcea ca sa petrecem mai mult
timp impreuna. O jumatate de ora adorabila in automotorul catre
Calimanesti (sa ne traiesti), Alex bardul chitarist indragostindu-se
intre 2 cantari de antrenament de o nimfa in costum de baie cocotata pe
o stanca, intr-o poza dintr-un album ajuns din intamplare in mainile
lui... Calimanesti si vreo 2 km jumate de mers intai pe traversele liniei
de tren, apoi pe sosea cot la cot cu tirurile, caci trenul nu mai mergea
mai departe, iar noi trebuia sa ajungem la Pausa.
Bun, fie si asa, dar pe sosea era uscat-uscatel, iar eu eram in
plastici, caci tocmai ce-l intrebasem pe organizator cu o zi inainte cam
care-s conditiile pe-acolo, si-mi zisese ca e inca multa zapada.
Deocamdata era insa doar asfalt ca-n palma, si eu mai anticipam inca
restul de 6 sau 7 km pe care-i mai aveam de facut pe drumul forestier
spre Stanisoara in conditii similare. Slava Domnului ca m-am inselat!
Cred ca eram foarte haiosi, 17 oameni insirati pe drum, care de care
mai colorati, o imensa omida umana serpuind pe Valea Oltului, pe care
camioanele vajaind o mai claxonau sau salutau din cand in cand. In
sfarsit, dupa ce aproape strabatem satul Pausa, vine si momentul s-o
luam la dreapta, spre manastirea Stanisoara. Nu intram bine pe drum, ca
intr-adevar apare zapada, flescaita si "zaharisita", numai buna sa-ti
intinda nervii si fara sa fii dupa o noapte cu mult mai putin somn decat
de obicei, din cauze de petrecere cu dantuiala - cum era in cazul meu.
Si cum toata lumea stie ca dupa ce mananci te mai cam ia putin si
somnul, eu n-am adormit, dar le-am permis picioarelor sa se miste ceva
mai incetisor o portiune de drum, cam dupa ce trecusem deja de cabana
din Valea Marului. Asa mi-am mai clatit ochii cu turturii imensi care
izvorau din piatra, cu tavanele, gaurile si platformele care animau
monotonia griului searbad al stancilor, cu movilele acoperite de zapada
neatinsa, ce incepusera sa se zareasca de sus pe masura ce urcam. Si
desi picioarele mele se mai "strambau" din cand, ochii flamanzi dupa
peisaj anticipau deja o tura faina. Ca sa nu mai spun ca traseul
respectiv are o incarcatura sentimentala aparte pentru personajul
principal al turei, fiind primul sau traseu din zecile, daca nu sutele
pe care le-a facut. Data fiind valoarea lui initiatica, nu voiam sa merg
repede si cu ochii in pamant, doar ca sa tin ritmul ceva mai alert al
celorlalti, ci asa incat sa mai vad si ceva in laterale, ba chiar si in
sus.
OK, intram pe ultima scurtatura de poteca inainte de manastire, si
fiind primul urcus adevarat, imi mai vine inima la loc, caci zapada
tinea mult mai bine la urcat decat la mers pe drum drept. Ne reunim in
scurt timp deasupra manastirii, ne mai tragem sufletul si pe la 3 si
ceva (+/-) incepem s-o luam in sus. De la inceput ne cam rasfiram, lucru
destul de firesc in conditiile in care nu aveam toti chiar acelasi stil
de mers. Dar poteca e clara, am inainte 3 deschizatori de drum care o
taiasera in sus cu ceva minute mai devreme, si o perioada nu ma
deranjeaza ca tot avansam singura. Numai ceata nu-mi dadea pace, parca
inotam in lapte, si totul se rezuma la 2 (non) culori: alb si negru. Deh,
noroc cu bocancii mei "prazulii" (citand un coechipier), ca-mi mai
trezeau simturile! Urc ce urc, si la un moment dat aud asa ca din alta
lume niste voci cunoscute. Mersesem eu mai tare la inceput, dar Costin
avea chef de marsaluit, asa incat dupa ce m-a ajuns si mi-a tinut
companie vreo 10 minute, l-a lasat pe Ionut cu mine, sa nu se
plictiseasca singur (si sa-mi vorbeasca aproape non-stop 2 ore jumate -
cum o fi reusit, nu pot sa pricep!!!), si a taiat-o in sus.
Copacel-copacel, cu Ionut povestind multe si marunte in spatele meu,
am inceput sa castigam inaltime; la un moment dat, la o pauza de
biscuiti si o tragere de sufletel, ne-am dat seama ca poposisem pe o
culme care iesise din nori, si marea ne era undeva la picioare, noi
privind-o cu "superioritate" pe sub pleoapele copacilor desfrunziti.
Fericire! mai urcam putin, apoi cararea merge o vreme drept, ragaz
destul pentru ochi sa fuga in toata partile, si nu degeaba, caci fiind
abia vreo 4 jumate, inserarea mai avea putin pana sa ne cuprinda, iar in
stanga noastra se profilau creste indraznete, nu foarte inalte dar bine
conturate pe fundalul usor rosiatic al cerului. Ici colo cate un suflet
cu crengi agatate deasupra abisului rupea unitatea peisajului
pietrificat. De cateva ori in aceste 2 zile am avut senzatia ca ma aflu
in fata unor uriase stampe japoneze - cred ca numai ele ar putea reda in
totalitate senzatiile pe care ti le starneste un copacel aninat peste
hau, linii precise impuse de gravitatie, radacini cautatnd cu
inversunare fisurile, copaci cu ramurile incarcate de chiciura intr-un
mod atat de perfect, mangaind pamantul, incat pareau desprinsi din
povesti, brazi batuti de viscol dintr-o parte, dar sfidand orice
imperfectiune prin precizia matematica cu care erau incarcati de zapada
numai pe partea stanga a ramurilor. Fara cuvinte...
Am apucat sa vedem destule pana s-a intunecat, la cele de mai sus
adaugandu-se si niste hornulete si crestulite tare ademenitoare, cel
putin pentru privirea doritoare de varietate. Poteca este frumoasa "din
cap pana in picioare", ca sa ma exprim asa, si tare astept sa reeditez
tura pe o vreme cu ceva mai multa vizibilitate. In fine, continuam noi
sa urcam, trecem pe lumina inca de singura portiune ceva mai abrupta, cu
un podet si 2 cabluri, ajungem sus la belvedere, de unde ceva mai
devreme ne tot strigau prietenii mai mergareti ca noi, intrebandu-ne
daca ii vedem, si noi nu si nu, ca multi erau copacii care ne
desparteau, depistam si ca poteca merge in continuare la dreapta, nu la
stanga cum apucasem initial, luaind-o dupa urme, si dai si urca. De aici
pana la releu, a carui luminita o zarisem, mi s-a parut o vesnicie.
Poteca e din ce in ce mai stramta, iar brazii o strang ca intr-un
corset, obligandu-te sa mergi parca printr-un tunel, sporind intunericul
care deja acum se lasa de-a binelea. Si dai, dai, mai oprindu-ma sa-mi
trag sufletul, mai cu Ionut in spate care deja facea planuri pentru alte
zile de nastere si Paste, cu releul in fata ochilor precum Macedonski cu
Mecca, am ajuns sus - adica la releu. Langa care, surpriza, era o
constructie, dar care, conform nasului meu care a mai dormit pe langa
relee si pe alti coclauri, nu era tocmai cabana Cozia. Trebuie sa va
spun ca cel putin jumatate din participantii la tura asta, printre care
si eu, eram prima data pe-acolo, asa incat nu stiam exact cum arata
punctul terminus, asa ca eu m-am infipt direct in usa inchisa a cladirii
de la releu, fara sa mai pierd vremea invartindu-ma in jurul ei, caci nu
voiam decat sa ajung odata la cabana. A iesit un nene tare amabil, care
ne-a aratat drumul spre cabana, putin mai in fata si apoi brusc in jos,
spre o mare de lumina portocalie. Din intunericul care era in jurul
nostru, cabana ne-a aparut deodata jos la picioare, scaldata intr-o
lumina calda, de parca un foc urias ar fi ars undeva in preajma si ar fi
luminat-o din toate partile. Intr-un minut am fost jos in prag.
Inauntru ne asteptau primii 4 sositi si o soba fierbinte. Dupa nici
5 minute, furnicaturile anuntau relaxarea picioarelor obosite si
dezmortirea stomacului si-a limbii. Nu era decat 6 jumate, si toata
seara era a noastra. Am strans cercul in jurul mesei de langa soba, care
era deja drapata de diverse chestii puse la zvantat, si ne-am "infipt"
literalmente in ceva articole de potolit foamea & setea, printre care si
o dementiala horinca de caise featuring Tudor in rolul principal si
tatal lui Alex pe post de producator. Noi restul, ceva mai usor, doar cu
degustatul. Dupa vreo 3/4 ora, au aparut si ceilalti, cu o mica exceptie
care a trebuit "recuperata" de undeva de mai jos, macar la capitolul
rucsac - acelasi Tudor in rol principal. Haios a fost ca si ceilalti,
rand pe rand, au batut poteca in jurul cabanei de la releu, pana sa se
prinda unde trebuie sa ajunga de fapt.
Dupa ce ne-am luat in primire locurile si focurile din sobe, a
inceput aranjatul mesei, mai ceva ca de revelion (care nu parea prea
departe, mai ales ca si compania fusese cam aceeasi, iar bradul inca
verde si decorat din sala de mese facea sentimentul credibil). Saracu'
David s-a dat peste cap sa ne faca sa ne simtim bine, inclusiv la
capitolul culinar - de la salata de boeuf si salam de sibiu pana la
prajiturele, saratele si tort. De-a devaratelea! Cu ciocolata, nuca si
trandafirasi! Toate stropite cu sampanie, vin rosu si berica. Davidelu',
jos palaria si multumim!
Asa ca dupa ce ne-am potolit fiecare foamea, am inceput sa-i tinem
isonul lui Alex, care canta de zor la chitara, cand la casetofonul
cabanei se terminase Alifantis. Toata cabana a fost a noastra, in afara
de noi nemaifiind decat 2 baieti din Valcea, pe care i-am invitat sa ni
se alature. Practic, parca am fost la noi acasa, cabanierul, nea Vasile,
fiind cred fericit - caci din cate am auzit nici de revelion nu avusese
atatia turisti. Chitara si cas-ul s-au tot intercalat pana la vreo 2
jumate dimineata, cand nici Alex nu mai putea canta, nici noi nu prea
mai aveam pe ce dansa. Ne-am retras in final in cela 2 "apartamente
prezidentiale" dotate cu paturi, saci de dormit si cate o soba
fierbinte, am mai zis cate una alta - printre care Costin ne-a avertizat
ca el se trezeste la 6.30 (nu era decat 2.30) - treaba lui, noi ne-am
intors pe partea cealalta, si am mai bagat somn de voie si recuperare
pana pe la 9 si ceva.
Masa de dimineata a fost de-a dreptul inedita pentru multi dintre
noi, felul principal constituindu-l ciorba pe care nea Vasile ne-o
pregatise, si pe care n-o avusese cu o seara inainte. N-a fost bai, a
mers si dimineata, ba inca cu succes. Dupa deliberari daca sa ne
intoarcem pe acelasi drum au ba, s-a ajuns nu stiu cum la concluzia ca
ar fi mai fain s-ao luam pe varianta Turnu, adica nu pe unde urcasem,
desi nu era taiata poteca, caci vremea nu mai era chiar asa de
burzuluita cum fusese dimineata, cu o ceata de nu vedeai prea bine cele
2 corpuri ale cabanei. Problema era ca de pe la 10.30 incoace,
cantatorul automat din sala de mese se pusese pe emis niste melodii de
nu ne mai stateau picioarele, iar plasticii erau ca la patinoar, in
legea lor pe podeaua oglinda. Figuri latino in stil maret, cu concurenta
intamplarii. Deja se facuse 11 si ceva, si noi tot nu ne dadeam dusi.
Pana la urma ne-am urnit din loc, cu entuziasmul de rigoare si parerea
unanima ca musai trebuie sa ne mai intoarcem pe-acolo. David, cu un
rucsac mult mai usor ca la urcare, a inceput sa taie voiniceste poteca,
si noi dupa el, mai distantandu-ne din cand in cand, dar avand motiv sa
ne mai oprim si sa admiram pantele care se intrezareau din cand in cand
urcand vertiginos, copacii acoperiti de chiciura si multi din ei
aplecati pana la pamant, de mai aveam putin si ma intrebam daca nu cumva
a aparut vreo noua specie de salcie - montano-hivernala?!
Lucrurile au stat binisor, eram chiar in timp, cand in mod normal
mai trebuia sa facem vreo 40 de min. pana jos in sosea, langa manastirea
Turnu. De unde ajunsesem noi, si de unde se termina brusc marcajul si
asa anemic, se auzeau zgomotele civilizatiei, si undeva printre multi
multi copaci se si intrezarea civilizatia. Ei, dar de ce sa terminam noi
fara palpitatii? N-ar fi avut haz. Asa ca, nestiind exact pe unde
trebuie s-o luam, o parte mai "cunoscatoare" a apucat-o de-a dreptul in
jos, pe culme, la figura "cu copacii & boschetii", in timp ce restul am
incercat sa gasim o varianta ceva mai eleganta prin stanga, asa cum ne
recomandasera si cei 2 valceni de care ne despartisem ceva mai sus.
Bucuria ne-a fost insa de scurta durata, caci dupa o coborare mai
acatarii, ne-am dat seama ca trebuie sa viram iar la dreapta, pt. a nu
ne indeparta prea mult de directia buna, si dai si baga, mai cobori o
vaicica incalcindu-te in tufe, mai urci o culmulita, mai arunci o
privire in partea cealalta, calculand febril cate mai ai de trecut si in
cat timp, astfel incat sa reusesti sa prinzi si trenul catre Valcea,
unica noastra sansa de a prinde in continuare autocarul spre Bucuresti,
tren care nici nu stiam bine la ce ora e exact. Cert este ca am cam
bagat viteza peste busteni, petice de zapada si ceva paraie, cateva
slalomuri printre tufe, si vreo 2 "downhill-uri" la propriu, ajungand
intr-un final apoteotic in drumul spre manastire. Ce fericire! Pacat ca,
pierzand multa vreme pe traseu cu facut poze intr-un loc mai aparte, si
anume la "busteanul gol cu scorbura", in care fiecare a dorit sa incerce
diverse variante de pozat cu "gaura", n-am mai avut timp si de vizitat
manastirea. Bineinteles ca odata ajunsi in gara am constatat ca mai
aveam vreo 30 de min. pana la tren, dar era deja tardiv sa ne intoarcem.
Next time, definitely!
Pe peron in Ramnicu Valcea nu ne venea sa credem ca deja trebuie sa
ne despartim, numai cu ceva mai mult de 24 de ore inainte fiind acolo
gata de un weekend...ca la carte. Pupat piata independentei, sa ne
ajunga asa pentru vreo 2 saptamani macar, pana la proxima re-intalnire,
si apoi fiecare cu drumul lui: unii spre autogara, altii spre...pizzerie
:-). Ei, dar cei cu mai putina hrana materiala au beneficiat de mai
multa din cea spirituala - a se citi ca am devorat pozele lui don'
Costin, mai ales nenumaratele instantanee care fac sarea si piperul
turelor noastre la munte. Probabil ca o parte din ele vor ajunge si pe
site, dar va las sa le descoperiti singuri. La noi in grup s-a inventat
deja diviziunea muncii, asa incat nu ma bag pe teritoriul lui Costin.
Autogara Militari, o imagine dezolanta, in schimb o muzica
neasteptata (Louis Armstrong?, cred ca era totusi la radio!), autobuzul,
tramvaiul, intunericul si frigul made in Bucuresti, nimic din toate
astea, nici macar inevitabila apropiere a fatidicei zile de luni nu
ne-au putut strica buna-dispozitie determinata de o tura asa reusita, cu
atat de multe lucruri frumoase - de la o mare concentratie de prietenie
pe mp, pana la puritatea desavarsita a unor colturi de natura uitate
lume, dar nu si de maretia iernii.

Multumim organizatorului cu idei si cu puterea de a ne reuni pe
toti, caci stim noi cat s-a agitat si cat sufletel a pus ca sa iasa
bine.

Cpt. Nemo, sper sa ne putem revansa in curand. Pana atunci, numai
bine tuturor si profitati (cu grija) de frumusetile iernii!

Salutari,

Cora's on
Mesajele sunt preluate ca atare de la sursele menționate.
Nu ne asumăm nici o responsabilitate pentru forma și conținutul lor.


Legături cu Ghidul Montan:
Muntii COZIA - Plaiul Calimanului  
Muntii COZIA - Varful Pausa  
Muntii COZIA - Sub Varful Ciuha Mica  
Muntii COZIA - Satul Pausa  
Muntii COZIA - Bivolari (barajul Lacului Turnu)  
Muntii COZIA - Cabana Cozia  
Muntii COZIA - Sub Varful Cozia  
Muntii COZIA - Manastirea Turnu  
Muntii COZIA - C.F.R. Turnu  
Muntii COZIA  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Bivolari (barajul Lacului Turnu)-Poiana La Musetel-Saua La Troita

 



Nu există comentarii pentru acest mesaj
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii