Din povestirile unui vânător:
„Dl. R. ridică arma şi trage în mijlocul strofei cucoşului, o dată, de două ori. Cucoşul
cântă înainte. Termină o strofă, începe alta, o termină şi pe aceasta... în vreme ce dl. R. se scotocea grăbit prin buzunare după cartuşe; să-şi încarce arma din nou. Pe când se grăbea să găsească cartuşele, spre mirarea noastră mare, deodată cocoşul tace şi se rostogoleşte la pământ prin cetini la vale. Împuşcătura mortală nu a fost in stare să-l trezească din lumea lui de visuri; şi-a irosit ultimele puteri ca să-şi continue cântecul; a murit fără să simtă groaza morţii”
Un caz şi mai curios:
„Cocoşul cade rănit fără să moară. După ce paznicul îl prinde cu greu, îl aduce acasă fără să-l omoare, cum cere datina vânătorească. În tot drumul până acasă, şi apoi acolo în mijlocul nostru, care priveam ca la o minune, cocoşul cânta strofa lui de dragoste, pare că era în crucea bradului şi nu în braţele paznicului.”
(I. Simionescu, Fauna României)