Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Munții Carpați - Singur în Munții Făgărașului

  • Alpinet
  • Singur în Munții Făgărașului
Bookmark and Share

Singur în Munții Făgărașului
ABC montan
Robert LAUCI


      Dorința de a pleca la munte a fost cauzată de stress-ul, praful, căldura din București. Inițial, doream să plec în Bucegi, mai ales că trebuia să mă întâlnesc cu cineva acolo. Dar întâlnirea "a picat" așa că am fost pus în situația de a face ce vreau. Desigur că prietenii mei erau prea ocupați pentru așa ceva, deci dorința uriașă de a cunoaște, de aventură, m-a mânat singur către munți. Și iată că mi-a venit idea de a pleca în Făgăraș. Traseul pe care mi-l propusesem s-a dovedit a fi exagerat, drept pentru care nici nu l-am parcurs în întregime. "Eroarea de calcul" s-a datorat unei hărți care era foarte generală și nu foarte exactă iar pe deasupra despre Făgăraș știam doar că sunt "Alpii României". Ce-i drept, mai fusesem când eram mai mic, dar doar la poalele lor.
(aveți acum hărți detaliate ale masivului, pliabile, în numerele 30, 32 și 35 ale revistei)
      Așa că, aventurier cum sunt, pentru a ajunge în timp util, am plecat din București la 3 noaptea, iar în Brașov am prins o legătură excelentă, la câteva minute. Vremea nu promitea nimic bun, dar nici nu anunța vreo furtună. Era doar înnorat. Astfel, pe la 3, 45 dimineața ajungeam în halta Ucea, de unde legătura până în orășelul Victoria se face cu un autobuz care "vine" la fiecare tren. Pe la 9 deci, am ajuns în Victoria, oraș micuț, cochet, la poalele nordice ale Făgărașilor. Scopul meu era de a urca până la Moldoveanu, pe Valea Viștei, apoi să ajung la cabana Podragu.
       Traseul pornește din satul Viștișoara (550 m altitudine), 6 km din Victoria (o oră de mers). Acolo mi-am adunat forțele fizice și mentale și... hai la drum. Oboseala resimțită prin nedormirea nopții avea să-și spună cuvântul ceva mai încolo. Din fericire a apărut soarele, s-a făcut și cald, astfel că toate premisele erau "adunate". Drumul este frumos, nu extrem de spectaculos. O bucată bună se merge pe drum forestier, după care poteca șerpuiește de-o parte și de alta a Viștei, prin pădure. Paradoxal, nu este nici foarte dificil (până la un anumit punct!). După circa 2-3 ore am ieșit lejer din sectorul pădurii (presupun la circa 1700 - 1800 m) și acolo am întâlnit un bade care păzea o stână, un om extraordinar. Bănuiam că nu mai este foarte mult până la intrarea pe creasta principală și de aceea am apreciat că în circa o oră voi ajunge în Portița Viștei (2361 m). Proastă presupunere! Nici nu bănuiam în ce căldare glaciară am intrat! Din acest punct, urcușul a devenit extrem de dur, "la sânge" aș putea spune. Poate acest lucru s-a întâmplat și datorită faptului că aveam un rucsac destul de greu plus oboseala acumulată. Ceea ce era enervant era că se lăsase ceața, de fapt erau norii care "măturau" creasta. A fost absolut... superb. Desigur, acum mă gândesc cum am făcut asemenea tâmpenii, dar e minunat. A fost pentru prima dată în viață când am auzit vântul șuierând ca în filme. Era destul de lugubru, vă spun drept, dar dacă tot hotărâsem ceva, nu mai puteam să dau înapoi chiar acum. Acest lucru se întâmpla datorită faptului că vântul (care aducea și norii) venind dinspre vale spre creastă era "spintecat" de niște colți de stâncă monumentali ce străjuiau Valea Viștei (căldarea). Era un peisaj cu totul ireal. Eram învăluit într-o ceață lăptoasă, vântul șuiera de mama focului, o pustietate absolută, iar când norii se mai risipeau, priveliștea spre vale era spectaculoasă. Ceea ce mă intriga cel mai mult era că nu pot vedea creasta, cu toate că o simțeam, o bănuiam nu mult deasupra mea. În cele din urmă, după niște eforturi teribile, am reușit să ajung în Portița Viștei (chiar își merită denumirea, este efectiv o "ușă", o "poartă" săpată în stâncă). Acolo, mi-a scos Dumnezeu în cale (căci altfel nu-mi pot explica) un grup care venea dinspre Valea Sâmbetei. Niște băieți extraordinari, din Baia Mare. Ajunsesem acolo la 16, 30. Deci iată că acei 5-600 m altitudine de la stână până pe creastă îi făcusem în timpul în care urcasem 1000 și ceva de metri altitudine! O dată ajuns pe creastă, eu personal speram că e cât de cât nivelată, ori cel puțin nu foarte dantelată. Deziluzia mi-a fost mare când am văzut că poteca de creastă se urcă pe spinarea unui "dinte" care mie mi s-a părut gigantic. Noroc cu cei din Baia Mare, căci nu știu dacă aș mai fi avut tăria fizică, dar mai ales morală, de a ajunge la cabana Podragu. Cu chiu cu vai am escaladat și "uriașul dinte" care era de fapt Vf. Viștea Mare (2527 m). Cum socotelile de acasă și cu cele din târg nu prea se potrivesc, la Moldoveanu n-am mai ajuns, căci cei din Baia Mare se grăbeau și nu mă puteam despărți de ei. Vremea este atât de ciudată acolo. Când am ajuns pe Vf. Viștea Mare a început să ningă!, iar peste zece minute eram în cămașă cu mânecă scurtă. De-abia după ce am început coborârea Viștei Mari am putut remarca măreția Moldoveanului, care era gigant printre giganți. Poate datorită faptului că nu e situat pe creasta principală, se remarcă mai greu. Este totuși absolut remarcabil și emoționant de a ști că e cel mai înalt vârf din România.
      Drumul spre Podragu nu mai e atât de "dur" și, în circa o oră, o oră și jumătate se ajunge. Cabana este primitoare, oamenii la fel. Despre peisaje, ce vă pot spune? Absolut uluitoare. Încă o "chestie" care se remarcă este Vf. Negoiu, ce apare ca un gigant și ai impresia că e mai înalt decât toți la un loc.
      Odihna peste noapte a fost binevenită. Îmi propusesem inițial să-mi continui traseul de creastă. Eram însă atât de istovit (chiar a doua zi) încât am hotărât să cobor cu cei din Baia Mare înapoi în Victoria. Drumul (pe Valea Arpașului) e oarecum asemănător cu cel de pe Valea Viștei.
      Ce vă pot spune? Satisfacția a fost extraordinară și împărtășesc părerea lui Ciprian Teodorescu, care a urcat pe Vf. Kackar (vezi nr. 3 al revistei Munții Carpați): "tocmai ăsta e farmecul aventurii montane - necunoscutul". Desigur, a fost și o lecție în sensul că am realizat că Munții Făgăraș nu sunt chiar o joacă, ci sunt mai "duri". Cu atât mai frumoși și mai măreți. Ești fericit când, în această lume ciudată, întâlnești și oameni care știu să-ți ofere un zâmbet, o mână. Și ceea ce îi sfințește sunt sigur că e muntele, acest sacru și inepuizabil izvor de sănătate.

      Înțelegem atracția pe care o exercită munții, știm că de multe ori când vreți și puteți să plecați spre altitudini nu găsiți partenerul potrivit sau nu găsiți pur și simplu un partener. La munte ajung mulți solitari și asta se va întâmpla și în continuare. Nu dorim să exagerăm cu sfaturile, precizăm doar că a merge solitar înseamnă a te expune multor riscuri. Incidente minore se pot chiar transforma în situații dezastruoase. Dintre montaniarzii cu experiență, mulți au la activ măcar o amintire de felul "nu ar fi trebuit să fac așa". Considerând că ați recepționat mesajul rândurilor de mai sus, vă amintim că puteți găsi prietenul dorit prin intermediul cluburilor de turism sau, de ce nu, cu ajutorul revistei noastre, unde rubrica mică publicitate vă stă la dispoziție.

Autor: Robert LAUCI
Înscris de: Cătălin Olteanu
Vizualizări: 11436, Ultima actualizare: Marți, 15 Iul 2003



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii FAGARASULUI  


O poză:
muntele ar putea arata mai bine, înscrisă de Simona Elena Mînzu

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu: [N-am găsit]

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii