Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio București


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Despre Alpinet - Muntele ca rezistență morală - Odă

  • Alpinet
  • Muntele ca rezistență morală - Odă
Bookmark and Share

Muntele ca rezistență morală - Odă

Patru zile de excursie în Munții Făgărașului

Ion Udriște - Olt


           Autorul acestui poem a murit în temniță, la Aiud. Poemul era sortit dispariției, odată cu autorul lui. Dar, în anul 1958, într-o celulă a închisorii "Mal maison", de pe strada Plevnei din București, autorul s-a găsit, timp de cinci luni, împreună cu inginerul Gheorghe Mazilu, din București.
     Iată cum l-a reținut Gheorghe Mazilu pe colegul lui de celulă: un bărbat bine legat în spate, nu prea înalt, de vreo 60 ani. Avea o figură de dac autentic, cu nasul prelung, cu privirea dreaptă, cu maxilare puternice, parcă desprins de pe reliefurile Columnei lui Traian. Fusese alpinist pasionat, cățărător pe munții noștri. Vreme de 15 ani, nenea Jean, cum i se adresa Mazilu, fusese președintele clubului Alpin Brav Român din Brașov, care a construit cabanele Babele, din Bucegi, și Bâlea, pe malul Lacului Bâlea din Făgărași.
     Era anchetat pentru legături cu mișcarea de rezistență din munți. Anchetatorul său, un căpitan scund, negru, urât, îl bătea rău că n-ar fi fost sincer cu ancheta. Într-o bună zi, Ion Udriște - Olt se întoarce de la anchetă, cu cămașa sfâșiată, plin de sânge pe nas și pe gură, cu fața tumefiată, vânătă.
     După ce l-a așezat pe pat, inginerul Mazilu l-a spălat cu apă și i-a pus comprese pe față. Apoi l-a întrebat: de ce te-au bătut, nene Jean, atât de rău.
     - Anchetatorul a găsit, în timpul percheziției, la mine în casă, un caiet cu poezii în care se găseau și mai multe satire. Una din ele se referea la poetul comunist Marcel Breslașu (pseudonimul lui Marcel Bresliska) autor a numeroase poezii de propagandă (Poeme pentru un ziar de perete (1948), Grivița Roșie (1949) etc.).
A primit de două ori Premiul de stat (1957 și 1962).
     I. Udriște - Olt i-a recitat satira (11 strofe) pentru care a fost bătut (la 60 de ani!) până la sânge, dar din ea inginerul Mazilu n-a reținut decât distihul:
     Eminescu zace-n criptă rece, desconsiderat,
     Iar Breslașu stă la Capșa, emerit și decorat.
     Se vede treaba că anchetatorul nu gusta poezia bună, adăugă Mazilu.
     În cele cinci luni cât au stat în aceeași celulă, deși i-a recitat numeroase poezii proprii, pentru care Gh. Mazilu îl socotește poet autentic, acesta a memorat Odă Munților Făgăraș, pe care, o publicăm în continuare.
     De-a lungul celor peste 30 de ani, câți au trecut de la memorarea ei, cu toată bunăvoința, cinci distihuri s-au pierdut, dar ele nu afectează unitatea și continuitatea poemului. Unele ușoare modificări ale ritmului și înlocuiri involuntare ale unor cuvinte, datorate igienei pe care și-o face orice creier cu timpul, au fost corectate tacit de semnatarul acestor rânduri.
     Redus la oralitate, universul concentraționar românesc, și poate, nu numai românesc, a reușit să creeze mii de poeme, unele de excepție (N. Crainic, Radu Gyr, I. Caraion etc.) și, prin memorarea lor de către autori sau de către colegi de celulă, s-a salvat de uitare o întreagă zonă a literelor românești, unele atât de expresive că pentru ele (Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane ș.a.) s-au pronunțat condamnări la moarte.
     Unii din acești recitatori sunt cunoscuți, printre ei figurând și Gh. Kaftangioglu, în cazul lui I. Caraion, Gh. Mazilu pentru I. Udriște - Olt, dar și numeroși alții, știuți sau neștiuți.
     Importantă rămâne păstrarea, în condiții de neimaginat în secolul nostru, mai ales în lumea occidentală, a numeroase bijuterii literare, unele fără egal în literatura lumii, pentru care creatori și memoratori merită cu asupra de măsură recunoștința noastră.
Gabriel Gheorghe


ZIUA I-a
Merg spre munte, din Arpașul, mai pe jos, mai cu căruța
Destinația Podragul, peste creasta din Tărâța.
Bat cărarea peste lanuri, adormite în câmpie
Și, domol, în pas cu seara, am ajuns la Glăjărie.

ZIUA II-a
Plec în zori și-n față-apare, aplicat pe un jugastru,
Semnul ce mă va conduce: un triunghi cu fond albastru.
De pe culmi cădeau alene, în imensele căldări,
Zdrențe moi din ceața care, umplea munții-n depărtări.

Iar pe creasta de pădure strălucesc mărgăritare
Luminate-n plin de focul soarelui, care răsare.
Trec, pe sub cununi de ramuri, malul gârlei solitare
Și pătrund în nesfârșitul unui lung drumeag de care.

Printre fagi giganți și falnici, printre șisturi cristaline,
Drumul m-a condus sălbatic înspre culmile alpine.
Când credeam că birui creasta și-n sfârșit ating limanul,
Cu noi trâmbe de pădure, mă întâmpină Boldeanul.

Un desiș îmi taie calea și doi ochi iscoditori
Mă privesc din frunza deasă, printr-un prag tivit cu flori.
Am emoții! Dau un chiot, ca de tunet răgușit,
Pași elastici, vreascuri rupte, ciuta-n hăuri a pierit.

La o scurtă cotitură, peste-o culme de pripor,
Ca un dar ceresc, în față, brusc, apare un izvor.
Prind puteri miraculoase, fac un salt de căprioară,
Despicând pădurea-n două, îl apuc, să nu dispară.

Blând îmi susură pe buze apa limpede și clară
Care-mi răcorește trupul și plăcut mă înfioară.
Stau pe iarba de mătase mai tăcut decât pădurea
Îmi șterg fruntea-nfierbântată și privesc în gol, aiurea.

Jos, în pulberea albastră, Țara Oltului se-ntinde
Calmă și multicoloră, cât din ochi n-o poți cuprinde.
Colo-n vale, până-n zare, se aștern în fața mea
Jucăriile de case, printre lunci de catifea.

Văd Arpașul, Cârțișoara, Porumbacul, și, mai sus,
Oltul șerpuiește leneș, tăind șesul spre apus.
Cad în visuri! De adâncul nesfârșirii mă-nfior
Zece ani aș sta sub vraja nesecatului izvor!

Dar cum sunt drumeț, și viața cere veșnică mișcare,
Respect legile naturii și-mi iau sacul la spinare.
Pasul greu lovește-n stâncă, colții mușcă din pământ
Mi-au crescut deodată aripi, parcă sunt purtat de vânt.

Nu merg mult și dau de urma unui părăsit canton
Aud sunete de note de la un acordeon.
Trei turiști veneau la vale, toți în floarea tinereții,
Prin brădetul cu miresme, cântau imnul dimineții.

Un ecou stârnit de sunet, dintre cutele de stânci,
Repeta, și el, mecanic, imnul văilor adânci.
Prind cărarea iar pe stânga și urcând mereu pieptiș,
Rup contactul cu pădurea și respir în luminiș.

Mai fac câțiva pași și creasta, domolită sus pe stei,
Îmi oferă tot belșugul de comori din sânul ei.
Stânci pleșuve răvășite se reped din curmături
Ca să piară sugrumate sub noianul de păduri.

Vârfuri aspre, ascuțite, curg departe, în aval,
Și spre cer înalță mândre ascuțișuri de pumnal.
Îmi orientez privirea rezemat în piolet:
Primul este Bălăcescu, îmbrăcat în violet,

Următorul, Gălășescu, stă măreț, pe-al doilea plan,
Lângă bravul lui tovarăș, țurcănatul Gârdoman.
Gura Viștei, larg căscată, vrea s-ascundă în cazanul
Ei, de-aramă, toată zarea; dar, deasupră-i, Moldoveanul

Își înalță peste creste fruntea cruntă, temerară,
Demonstrând că-n înălțime n'are concurent în țară.
Dintr-un unghi cu perspectivă, peste vale, insistent,
Ca un deget lung, Podragul a răspuns și el "prezent!"

Printr-o magică fereastră, zimțuită pe chenare,
Limpede se conturează: Ucea Mică, Ucea Mare.
De sub sânul lor fantastic, se desface-n șiruri lungi
O bogată broderie de zănoage și de strungi.

Sus peste-o căldare arsă, își desfășură elanul,
Cu pistolul ei magnetic, Vânătoarea lui Buteanu.
Mai departe își întinde trupul vânăt, de oțel,
Într-un salt gigant Vârtopul și odrasla-i, Vârtopel.

Crește ziua și dogoarea se revarsă peste mine...
Iată și Negoiul, falnic, faima crestelor alpine.
Și ghicesc că sus, pe culme, pe o creastă, lângă el,
Se mai află două vârfuri: Laița și Lăițel.

Vremea curge ca o apă peste culmile deșarte...
Orizontul se aprinde, dar cabana e departe.
Zăvoresc, ca-ntr-o cetate, tot ce-am prins în ochi acum,
Și cu-o nouă-nsuflețire o pornesc din nou la drum.

Pe sub pasul meu gigantic, țintuit pe văi și pante,
Defilează tot Infernul din Comedia lui Dante.
Calc pe urme milenare de ghețari, printre morene
Și pe măruntaie smulse din adâncuri pământene.

Urc o pantă, cobor alta, drumul nu se mai sfârșește...
Soarele mă frige aspru, tot mai larg pustiul crește.
Arde gura ca grătarul, rumenit seara de jar,
Caut, frânt, un strop de apă, dar îl caut în zadar.

Pierd acum din importanță circurile glaciare,
Nu mai vreau decât lichide și un pat pentru culcare,
Căci materia din mine pare că a biruit,
Ea îmi cere, categoric, să-i redau ce-a cheltuit.

Nu există-alternativă, și-n această circumstanță
Singura măsură-i zorul și scurtarea de distanță.
Prind cărarea pe sub țancuri, iar mă sui și-n jos mă las
Până când apare lacul și cabana, la un pas.

Sunt salvat! Era și timpul, căci pe culmea depărtării,
Dincolo de muchia neagră, se întinde geana serii.
După moarte, omul speră să ajungă în Nirvana;
Fericirea-n munte este când, trudit, zărești cabana.

ZIUA III-a
Cetluit sub stânci, Podragul a rămas demult în urmă.
Nu se vede-o vietate, numai sus, pe-un plai, o turmă,
Risipită, paște-n tihnă sub năframa unui nor
Ca stăpână, rânduită, a singurătăților.

În răcoarea dimineții, lin sub cerul de cristal,
Zboară doina ciobănească, tristă, zisă din caval.
Și din fund de văi un vultur, prins de sunetu-i duios,
S-a ivit pe neașteptate s-o asculte curios.

Urc în lung spinarea crestei cu splendorile-i alpestre
Și pătrund treptat în zona zvârcolirilor terestre.
...

Arpașu-mi retează zarea cu făptura lui severă
Și masiv îmi taie drumul, ca o lungă barieră.
Chibzuiesc și acțiunea se petrece-automat:
Zbor peste Arpaș mai iute ca un tren accelerat.

Șaua Buda mă așteaptă cu trei spițuri puse-n frac
Și cu zâmbete țesute pe mărgeaua unui lac.
Urc eșarfa-i de mătase și centura de oțel
Și pătrund în cotitura cremenei lui Vârtopel.

Îl înving cu greutate și străbat impetuos
Prin ținutul lui de stâncă, aspru, neprietenos;
Mai trec peste-o coamă lungă, depășesc un mamelon
Și, cu-o ultimă-ncordare, sunt în vârf, lângă jalon.

De-aici ochiul mi se pierde până-n zare, în neant...
Iarăși s-a deschis cortina cerului de diamant.
Creta zării estompează pe adâncuri fără margini
O mulțime nesfârșită de culori și de imagini.

Chiar sub creastă, Podrăgelu, lac de smalț în matca lui,
Floare de azur țesută pe șerparul drumului.
Iezerul îmi fură pasul și discret îmi dă de știre
Că doar el, din ierni trecute, mai păstrează-o amintire.

Dar să nu duc știrea altor lacuri, ca să n-aibă sfadă,
Să-ș strice prietenia pentr-un petec de zăpadă.
După ce-mi alină setea și-mi fortifică elanul,
Bucuros el mă-îmbie să fiu oaspe și la anul.

I-am făgăduit, din suflet, că am să revin la vară
Să-i admir din nou oglinda și hermina glaciară.
...
...

În căușul mic de zgură, smălțuit cu mozaic,
Lacul Capra, singuratic, m-a primit ca pe-un amic.
A ținut să-mi spună-n șoaptă o anume întâmplare,
Ce i-a însemnat pe hartă numele pe care-l are.

Mi-a istorisit că-n vremuri foarte vechi, deodat' pe coastă
S-a ivit o capră, care avea coapsa-nsângerată.
Și orbită de durere și-a frânt pasul într-o stâncă
Și-a umplut cu sânge negru toată apa lui adâncă.

A ținut-o el pe apă încă mult, la suprafață,
Dar n-a stăpânit și darul ca s-o mai aducă-n viață.
Oamenii, aflând povestea caprei care s-a-necat,
Din această întâmplare ca pe ea l-au botezat.

Dar cum stam la sfat cu dânsul, sus, Văiuga-nfiptă-n zare
A furat pe nesimțite tot tezaurul din soare.
Așa faptă infamantă nu mai pomenise lacul,
Și de ciudă și rușine, s-a făcut roșu, ca macul.

Eu, ca musafir vremelnic, m-am simțit foarte jenat...
Și, ce să mai lungesc vorba, mi-am luat sacul și-am plecat.
...
...

Dincolo de muchia neagră, peste Lacul Bâlea-n vale
Asfințitu-și scuturase trandafirii de petale,
Iar când de pe luciul apei, pierea ultima lumină
Eu pășeam pragul cabanei, pentru-o noapte de odihnă.

ZIUA a IV-a
Pe tăriile de piatră naște o nouă dimineață,
Cu o tainică lumină și un nou avânt de viață.
Strâng tarhatul din odaie și cu aripile-ntinse
Plec în ultima etapă înspre culmile aprinse.

Paltinul, luat prea devreme, pare încă somnoros
Și mă poartă-n serpentine, rece, nepoliticos.
Mi-a-ntins o rețea de curse, cu-o drăcească voluptate,
Și pândește ca să vadă, dac-am să le trec pe toate.

Stânci abrupte, prăvălite, mă întâmpină în cale,
Lespezi, pietre ascuțite, răvășite pe cărare,
Suliți, săbii și topoare, apără pe patru laturi
Citadela lui eternă cu treizeci și trei de caturi.

E fortificat puternic, îl iau mai întâi cu-ncetul,
Îl adorm din nou cu-n cântec și-l atac cu pioletul.
Speculez terenul aprig, mă feresc de lovituri,
Și-n curând, pe chica-i lată, mă strecor prin crăpături.

De sub Paltin, înspre Argeș, fuge-o vale disperată
Până o prinde-n brațe zarea, în culcușul ei de vată.
Iar pe latura opusă stau culcate Babele
Cărora-n limbajul crestei, li se spune "Doamnele".

Nu știu câte-or fi la număr, însă știu că sunt cochete.
Fiindcă le-am găsit gătite cu smirdar și violete.
Mai purtau din zorii zilei urme vagi de reveneală,
Iar un lac le puncta sânul, ca o pată de cerneală.

Le-am lăsat să-și doarmă-n pace somnul lor cel liniștit
După Făt Frumosul care pân-acum nu s-a ivit.
Nu eram eu Făt Frumosul, cel din carte, așteptat,
Și de-aceea-n mare grabă, mi-am luat sacul și-am plecat.

...
...
Nu se vede nici o piatră, calc ca pe-un covor persan
Iarba îmi adoarme pasul, și mă-ntind ca pe-un divan.

Dintre cutele albastre, ce ascund un piept de plai,
S-a ivit o-nvolburare ascendentă, un buhai.
Și vizibil cum se-nalță și se-ntinde ca o pastă...
M-am trezit, cum stam pe iarbă, că nu se mai vede-o creastă.

Mă-ntrebam de unul singur: e miracol sau e glumă,
Cum se poate să dispară muntele ca ras de gumă?
Până să-nțeleg misterul, din trei puncte cardinale,
Oastea unui vânt năprasnic a-mpins tot buhaiu în vale.

Pe când jos se destrămase ultimul crâmpei de fum,
Vântul s-a retras sub creastă, iar eu mi-am văzut de drum.
Arcul Laiței se-ntinde în adâncul transparent
Unde creasta, potolită, pierde din temperament.

Dau devale prin poiana care duce spre Negoi,
Mărginită ici si colo cu bordeie pentru oi.
Lunec, depășind iuțeala unui proiectil de tun,
Până când ajung în matca lacului numit Călțun.

Strâns sub lespedea de stâncă, l-am găsit ascuns în zid,
În culcușul lui de piatră, palid, tremurând, timid.
M-a recunoscut, și-ndată chipul i s-a luminat
Și, spre cușca lui de piatră, bucuros m-a invitat.

Mi-a destăinuit că duce trai de câine sub Negoi
Că-l îneacă-aproape zilnic cu zăpadă și cu ploi.
Că i-e dor de-o atmosferă luminoasă și senină
Și-ar dori să părăsească locuința lui alpină.

I-am răspuns: "Îți știu necazul ce te macină de veacuri
Dar nu mă ocup, iubite, cu mutările de lacuri.
Sunt alăturea de tine, dar nu am ce să-ți mai fac
Chiar de mi-ar sta în putere, n-aș schimba de-aici un lac.

...
...
Am o singură părere: stai aici că e mai bine,
Câte lacuri din câmpie n-ar schimba locul cu tine!"

Încă nu sfârșisem vorba și pe ceru-ntunecat
Scapără deodat'un fulger! Tunetul ce i-a urmat
Sparge liniștea solemnă până dincolo de zări,
Zguduind adânc cetatea cu imensele-i căldări.

Acum chingi de foc aleargă, încurcate în eter,
Un alt tunet, mai sălbatec, urlă-nnebunit sub cer
Descărcând deodată-n vale, într-un singuratec brad,
Cel mai autentic trăsnet care s-a produs în Iad.

Dintr-un nor, o picătură m-a plesnit deodată-n frunte
De credeam că-mi crapă țeasta și că mă cufundă-n munte.
...
...

A-nceput apoi să cadă, violent, șuvoiu-n voie
Parcă-ar repeta potopul, cel din biblie-al lui Noe!
Și a stat! Din cușca-i rece, m-a privit mâhnit Călțunul
Și pe unda-i tremurândă, parcă-și blestema destinul.

Ceru-ndepărtase-n grabă uriașul alambic,
Soarele râdea de parcă nu s-ar fi-ntâmplat nimic.
Iar pe zări atent Negoiul cerceta, bănuitor,
Să constate că toți munții au rămas pe locul lor.

Trec pe ultima terasă și mai urc a doua treaptă.
Cu olimpică prestanță, grav, Negoiul mă așteaptă.
...
...

Alungând un nor din frunte-i, îl zăresc cum de departe
Îmi strecoară câte-un zâmbet prin dantura Bergersarte:
Iar când creasta-și lăsa umbra peste luciul lacului
Atac stânca sfredelită unde-i Strunga Dracului.

Nu-nțeleg cum Necuratul, dintr-o coamă așa de lungă,
Și-a ales tocmai Negoiul, să-și plaseze aici o strungă;
Dar prezența ei arată că și-n lumea de granit
Diavolul, ca-n viața noastră, are-un rol de împlinit.

Dracul, meșter în de toate, și-a pus forța la-ncercare,
Și-a înșurubat în stâncă o enormă-ncuietoare.
Cu o forță diavolească a tras zidurile-alpine
De m-am pomenit cu ele că se pleacă peste mine.

Trebuie să sparg tăria ce m-apasă, deci curaj!
Reazem coatele de ziduri și pornesc în ramonaj.
Mă-nălțam cu-așa iuțeală că precis puteam să-ajung
Proiectat peste Negoiul, la Pitești sau Câmpulung.

Dar, cum aveam alte planuri, m-am oprit pe creastă, sus,
Tocmai când, pe cerul galben, soarele dădea-n apus.

Ospitalier, Negoiul m-a primit pe creasta lui,
Și pe razele de soare a transmis ținutului:
Să nu miște nici o piatră, nici un nor și nici o stană
Până când, nu voi ajunge eu, în vale, la cabană.

Calm, în aurul luminii, își înalță brațul drept
Taie spațiul într-o parte și-mi grăiește înțelept:
"Cred că-i bine să ții minte că-nălțimea în vârful pietrii
Este două mii cinci sute, patruzeci și patru metri.

Iartă-mă că n-am, pe creastă, să-ți ofer cafea sau vin,
Dar în schimb te-ncânt cu vraja din decorul meu alpin.
Foarte clar ți-arăt Ceahlăul, iar pe zare revărsat
Vezi ca-n palmă relieful din Masivul Retezat.

Piatra Craiului, departe, își înalță, diafană,
Ca o antică statuie, creasta ei marmoreană.
Cu Parângul stau de vorbă, cum grăiesc acum cu tine
Și comorile ce poartă sunt mai toate de la mine.

Iezerul, Păpușa, Codlea, Piatra Mare, Postăvarul
Și Bucegii... Pân'la dânșii, vizual, îmi duc hotarul.
Și de-aicea Topîrceanu a văzut, plutind la vale,
Jos pe Dunărea albastră, niște coji de portocale.

Și tot de la mine pleacă, mai în fiecare seară,
Ploile răcoritoare care duc belșug în țară.
Dar n-am fost scutit desigur să nu-mi am și eu dușmanul
Sus pe creste, unul singur, prea semețul Moldoveanul.

Eu, preocupat, pe vremuri, cu aranjamentul pietrei,
Mi-a știrbit din înălțime nu mai mult de șapte metri;
S-ar fi cuvenit, desigur, să pornesc cu el război,
Și, pentru cei șapte metri, să fac mare tărăboi.

Dar mi-am zis să-l las în pace, fiindcă nu iubesc războiul
Și-apoi, cu cei șapte metri, nu umbrește el Negoiul.
Doar Parângu-odinioară, m-a făcut să-mi ies din fire
Și-n mod iremediabil să-l trag în nenorocire.

Mai semeț ca Moldoveanul, a dat buzna peste mine
Vrând cu ori ce preț să-ncalce culmile mele alpine.
Fapta lui necugetată a fost pentru el nefastă:
Cu un singur gest, din slavă, l-am și scufundat sub creastă.

M-a cuprins, pe loc, regretul, și-astăzi dacă-l vezi în viață
Parțial, e că tot mâna mea l-a tras la suprafață.
Incidentul și-a șters urma și azi ne avem ca frații
Prietenie ca a noastră nu găsești în toți Carpații.

Mă ridic ușor, ca umbra, de pe jețul de cleștar
Când Negoiul, ca-ncheiere, îmi întinde-o floare-n dar.
Pare ruptă din grădina tainică-a cereștei bolți
Floarea culmilor alpine, care crește sus pe colți.

Și, zâmbind pe sub mustață, blând, o prinde-n pieptul meu:
"Floarea asta să te-ndemne ca să urci pe culmi mereu".
Îi răspund timid: Maestre, nu-s ființă de granit,
Dar așa mărinimie, ca la tine, n-am găsit.

Ți-adresez o rugăminte: n-ai vrea să te ostenești
Să cobori și tu o dată și să vii la București?
Este capitala țării, foarte frumos așezată,
Nu se cade ca Negoiul să n-o vadă niciodată.

Mi-a răspuns: "Veneam desigur, dar o lege suverană
M-a fixat, indivizibil, sus în lumile de stană.
Pironit în locu-acesta, eu nu pot fi călător
Am fost pus să stau, în spațiu, rece și nemuritor.

Nu știu cine-a putut crede vorba spusă de-un poet,
Că s-a deplasat pe vremuri muntele la Mahomet.
Fantezii de felu-acesta cred că azi nu se mai spun,
Uite-acum se face seară, mergi în pace și drum bun".

Când era s-o iau la vale peste aprigul teren
S-a produs în atmosferă următorul fenomen:
A sunat prelung la stână buciumul de șase ori
Pe cer s-au ivit deodată patru telegari de nori

Care aveau probabil rolul să transporte un rădvan,
Încărcat de diamante, din Cândrel pe Caraiman.
Dar în drumul său năvalnic s-a produs un incident,
Într-un punct pe firul crestei, foarte grav și violent:

Un pârdalnic nor din Iezer, camuflat în chip de leu,
A pândit în drum rădvanul și cu o aripă de smeu,
L-a învăluit pe-o coastă prăbușindu-l în aval
Peste o turmă spectatoare de pe un colț piramidal.

S-a produs o-ncăierare formidabilă din care
S-a ivit ca prin minune o cetate zburătoare;
Dar nici ea n-a fost în stare să dureze mult pe cer,
Piatra Craiului în abur, a trimis un rinocer

Care năvălind c-o furie ce nimeni n-a explicat-o
I-a străpuns pereții șubrezi și într-o clipă-a dărâmat-o

Foarte mânios Negoiul și-a înfipt mâinile-n brâu
Și-a chemat un pui de Crivăț, cam sălbatec, fără frâu
L-a trimis apoi pe creastă să ia-n foc pe luptători
Și să curețe toți munții de gâlcevitorii nori.

Vântul s-a pornit din creastă și, cu-o forță uimitoare,
A cuprins toți norii-n brațe și i-a risipit pe zare.
Iar ținutu-a primit veste că în noaptea care cade
I s-a ordonat pedeapsă: ger de minus zece grade.

Plec în zbor, la vale, totuși, când ajung pe șaua patra
Nu rezist să nu pun frâna pentru Acul Cleopatra.
Nu se știe până astăzi, cum acul ascuțit de piatră
S-a asociat prin vremuri cu faimoasa Cleopatră.

În această chestiune, de la Tacit pân-la noi,
Nimeni nu ne informează ce-i cu acul din Negoi.
Bănuiesc, dar nu sunt sigur, că-n conflictul cunoscut,
Dintre Cezar și Antoniu, un acord a fost făcut.

Și anume, Cleopatra, cât va fi-ntre ei război,
Să-și petreacă, liniștită, o vacanță pe Negoi.
S-ar părea că în momentul, când s-a terminat războiul,
Faroana, foarte grabnic, a și părăsit Negoiul;

Și-n emoția-i firească, pregătind în grabă sacul,
După cum se vede astăzi, și-a uitat pe munte acul.

O pornesc, zburând, la vale, printre culmi și stei de piatră,
Cu puteri mereu sporite, spre cabana ce m-așteaptă.
Frumusețile din preajmă pier ca într-un nor de fum
Căci acum se lasă seara și eu sunt încă pe drum.

Doar izvorul cu cascade ce mă însoțește-n vale
Mă conduce drept și sigur spre cabana mea din cale,
Care-apare, liniștită, estompată-n ceața zării
Tocmai când pe cerul vânăt se trăgea cortina serii.

Pacea nopții se așterne peste patu-mi primitor,
Jos, sub geam, murmură apa cu un susur de izvor,
Și mă poartă-n sus cu gândul înspre culmile de stâncă
Peste brazi negri și falnici, peste zarea cea adâncă.

București, aprilie 1963

Autor: Ion Udriște-Olt
Înscris de: Cătălin Olteanu
Vizualizări: 11772, Ultima actualizare: Marți, 8 Iul 2003



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii FAGARASULUI  


O poză:
Privind spre Moldoveanu , ne odihnim pe Negoiu, înscrisă de Ovidiu Mihail Alboiu
Vreme calda si o zi de mers prin Fagaras cum putine sunt

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu: [N-am găsit]

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii