Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Muntele din noi

Bookmark and Share

Muntele din noi - Refugiul Scara

Dis dimineaţa ies din refugiu complet refăcut. Pentru început cobor pe vâlcel în căutarea apei, apoi cu sticluţa plină mă aşez la masă în faţa refugiului. Nemţii mei dorm neântorşi aşa că plec mai departe singur.

Sunt din nou în plină formă. În ciuda parcursului dificl pe care-l am în faţă îmi propun să lungesc etapa zilei din Fereastra Zmeilor până în Podragu. Ziua se arată nesperat de frumoasă şi dezmierdat de un soare plăcut urc Şerbota pe care pun piciorul la ora 9 fix. Îmi permit două minute de odihnă, suficiente pentru un remember...

Vara anului 1993. Făcusem tabăra pe o mică platformă pe la jumatea pantei, acolo unde în seara dinainte picasem de oboseală. Am tras fermoarul cortului şi am zărit la doar câţiva metri o capră neagră ce păştea liniştită. L-am strâns pe Mike uşor de picior şi când s-a întors mirat spre mine am dus un deget la buze. Cu ochii pironiţi la animalul zvelt, am bâjbăit după aparatele foto. Am o singură rolă de film aşa că nu-mi permit decât două cadre pe care, de frică să nu rămân fără subiect, le impresionez declanşând instantaneu. Mike, mai perfecţionist, încearcă să prindă cadre mai bune ieşind din cort de-a buşilea. La fiecare metru căştigat îl văd cum trage filmul şi ticălosul are noroc: capra nu se sperie, ba mai mult, cu dezinvoltura unui fotomodel, se întoarce oferindu-şi profilul din toate unghiurile. Cu fiecare secundă ce trece îmi pare rău după cele două cadre pripite. O adevărată luptă interioară se duce în mine: să mai sacrific o poziţie? Mike însă nu are prejudecăţi. Deoarece capra nu-i acordă atenţie, fotografiază tot mai dezinvolt, ba într-un genunchi, ba culcat pe spate, până ce, în cele din urmă capra se plictiseşte şi din câteva salturi arcuite se mistuie dincolo de muchia înierbată.

-Băi, ce noroc! Ai văzut cum poza? Parcă ar fi fost la viaţa ei fotomodel...

Mike e transfigurat. Mai are încă pe retină toate momentele pe care le-a imortalizat. Se întoarce spre mine ţinând aparatul în mână, FED-ul lui argintiu cu capacul de plastic negru ce-i acoperă obiectivul...

În faţă se arcuieşte Custura Sărăţii pe care o atac îndată.. Rucsacul uşor şi bine echilibrat îmi permite să mă strecor cu uşurinţă printre blocurile de stâncă şi după o oră jumate sunt ieşit pe cealaltă parte. Urmează urcuşul susţinut spre Negoiu pe care pun bocancul puţin după ora 11.

Sunt încântat! Somnul reparator de astă noapte îmi permite un pas elastic şi Făgăraşul pare terenul meu de joacă pe care din acest punct înalt (2535m) îl panoramez de jur împrejur cu gândul la minunata descriere în versuri a lui Ion Udrişte Olt:

„Ospitalier, Negoiul m-a primit pe creasta lui,

Şi pe razele de soare a trimis ţinutului:

Să nu mişte nici-o piatră, nici un nor şi nici-o stană

Până când nu voi ajunge, jos în vale la cabană.

Calm, în aurul luminii, îşi înalţă braţul drept

Taie spaţiul într-o parte şi grăieşte înţelept:

Iartă-mă că n-am pe creastă să-ţi ofer cafea sau vin

Dar te-ncânt cu bogăţia din decorul meu alpin

Foarte clar ţi-arăt Ceahlăul, iar pe zare revărsat

Vezi ca-n palmă relieful din masivul Retezat

Piatra Craiului, departe, îşi înalţă diafană,

Ca o antică statuie, creasta ei marmoreeană.

Cu Parângul stau de vorbă, cum grăiesc acum cu tine

Şi comorile ce poartă sunt mai toate de la mine.

Iezerul, Păpuşa, Codlea, Patra Mare, Postăvarul

Şi Bucegii... Pâ`n la dânşii, vizual, îmi duc hotarul.

Şi de-aicea Topîrceanu, a văzut plutind la vale,

Jos, pe Dunărea albastră, nişte coji de portocale...”


Datorită acestei poezii, popasul pe Negoiu a fost întotdeauna vesel şi reconfortant. Se pare că Udrişte Olt avea un umor fantastic, aşa cum sugerează continuarea poeziei:

„... dar n-am fost scutit desigur să nu-mi am şi eu duşmanul

Sus pe creste, unul singur, prea semeţul Moldoveanul.

Eu, preocupat, pe vremuri, cu aranjamentul pietrii,

Mi-a ştirbit din înălţime, nu mai mult de nouă metri;

S-ar fi cuvenit desigur, să pornesc cu el război,

Şi, pentru cei nouă metri, să fac mare tărăboi

Dar mi-am zis să-l las în pace fiindcă nu iubesc războiul

Şi-apoi, cu cei nouă metri, nu umbreşte el Negoiul.

Doar Parângu-odinioară, m-a făcut să-mi ies din fire

Şi-n mod iremediabil să-l trag în nenorocire.

Mai semeţ ca Moldoveanul, a dat buzna peste mine

Vrând cu orice preţ să-ncalce culmile mele alpine.

Fapta lui necugetată a fost pentru el nefastă:

Cu un singur gest, din slavă, l-am şi scufundat sub creastă.

M-a cuprins, pe loc, regretul, şi-astăzi dacă-l vezi în viaţă

Parţial, e că tot mâna mea l-a adus la suprafaţă.

Incidentul şi-a şters urma şi azi ne avem ca fraţii

Prietenie ca a noastră nu găseşti în toţi Carpaţii...”


Fac câteva fotografii şi mă gătesc să plec mai departe. Locul e irezistibil, la fel şi poezia ce continuă:

„...mă ridic uşor, ca umbra, de pe jeţul de cleştar

Când Negoiul, ca-ncheiere îmi întinde-o floare-n dar.

Pare ruptă din grădina tainică-a cereştei bolţi

Floarea culmilor alpine, care creşte sus, pe colţi.

Şi, zâmbind pe sub mustaţă, blând o prinde-n pieptul meu:

„Floarea asta să te-ndemne ca să urci pe culmi, mereu”

Îi răspund timid: Maestre, nu-s fiinţă de granit

Dar aşa mărinimie, ca la tine, n-am găsit.

Ţi-adresez o rugăminte: n-ai vrea să te osteneşti

Să cobori şi tu o dată şi să vii la Bucureşti?

Este capitala ţării, foarte frumos aşezată,

Nu se cade ca Negoiul să n-o vadă niciodată.

Mi-a răspuns: „Veneam desigur, dar o lege suverană

M-a fixat indivizibil, sus în lumile de stană.

Pironit în locu-acesta, eu nu pot fi călător

Am fost pus să stau, în spaţiu, rece şi nemuritor.

Nu ştiu cine-a putut crede vorba spusă de-un poet,

Că s-a deplasat pe vremuri, muntele la Mahomet.

Fantezii de felu-acesta cred că azi nu se mai spun,

Uite-acum se face seară, mergi în pace şi drum bun”


Pornesc şi eu la drum, înspre Strunga Dracului pe care Udrişte Olt o descrie cu tot atât umor în poezia lui, însă aici nu mai e timp pentru distracţie: pe fisura îngustă prevăzută cu lanţuri este o oarecare circulaţie aşa că nu poţi stânjeni oamenii, apoi e necesară toată atenţia pentru căutarea prizelor. Pasajul este destul de lung, fără a fi totuşi dificil. Scăpat din strânsoarea strungii, traversez rapid căldarea şi ies în mica şa ce domină Călţunul. În căuşul ligheanului ce adăposteşte lacul, umbrele norilor valorează cu tonuri de gri marea de lespezi. Mă opresc pentru câteva fotografii, dar fiindcă stomacul protestează, nu întind prea mult popasul. 


În ciuda microclimatului său duşmănos, la fiecare trecere prin Făgăraş am făcut pauză de masă la Călţun. Probabil peisajul atrăgător, vecinătatea cu pasajele solicitante ale Negoiului sau poate susurul apei ne-au ademenit întotdeauna să adăstăm aici. Iau loc confortabil pe perniţele moi ale păşunii şi înfulec ca un cosaş. Din când în când îmi ridic privirea peste pereţii verticali ai Vf. Lespezi. Mamăăăă, ce bine este! 


De aici înainte nu mai sunt pasaje dificile. După masa consistentă mă simt în stare să pornesc la drum complet refăcut, ceea ce mă îmi dă speranţa că voi răzbi până la Podragu. Cunosc traseul la perfecţie şi după ce îl desfac pe module şi estimez timpii, conchid că e realizabil. Va trebui să cobor în căldarea Bâlii cât să încarc telefonul să sun acasă, în rest sunt liber să zbor cât mă ţin bocancii. Ideea mă catapultează, înşfac rucsacul şi atac susţinut panta dură a Lăiţelului. 


Dealungul crestei sunt destule vârfuri ce necesită efort susţinut, însă dintre toate, doar Lăiţelul şi Mircii mă exasperează. Trec fără probleme de zona cu cabluri, după care intru în ritmul de „croazieră”, molcom şi apăsat. Respiraţia devine amplă şi regulată, corelată cu efortul constant, ceea ce mă susţine să ating Lăiţelul fără nici o oprire intermediară. Îmi îngădui un scurt popas pentru depresurizare şi pentru panoramare, după care salt ca o bilă de cauciuc pe panta pietroasă ce mă coboară dincolo, urc poteca ce taie oblic curbele de nivel de sub Laiţa şi mă reculeg la izvorul rece dintre lespezile de sub Vf. Paltinul. Sunt în grafic, vremea este excelentă şi mă simt minunat. Ce-mi pot dori mai mult? 


Îmi acord exact 5 minute de odihnă după care pornesc mai departe. Începând de la Călţun am întâlnit mereu grupuri de turişti, cei mai mulţi fără prea mari bagaje, plecaţi probabil din Bâlea în ture de o zi. Urc diferenţa de nivel până în şaua Doamnei, de unde am la picioare căldarea Bâlei. Câtă deosebire! Şoseaua ce permite accesul facil transformă acest loc de o curată frumuseţe alpină întro scenă a comediei umane. Nu-i condamn pe aceşti oameni: nu sunt capabili sau nu au îndrăzneala de a urca în creastă însă vin cu maşinile lor aici, fiindcă muntele îi fascinează, apoi coboară acasă şi luni de zile povestesc prietenilor sau colegilor de servici despre puritate şi frumuseţe. 


Chiar sub şa se găseşte parcarea de la capătul nordic al tunelului ce trece şoseaua de pe-o parte pe cealaltă a muntelui, pe sub briciul de piatră al crestei. Îmi îngădui o oprire de un minut. Mă salut cu câţiva turişti gâfâind, ce întrun avânt interior şi-au luat oboseala de a se desprinde din parcare şi de a urca până aici. Vestimentaţia lor îi trădează. La fel şi suflul. Sunt însă extaziaţi. Îşi fac poze, majoritatea cu telefonul. Îmi spun că şi aici, la scară redusă, altitudinea e cea care face diferenţa, separându-i pe vizitatori în funcţie de aspiraţie. La Călţun ajung grupuri de montaniarzi încălţaţi şi îmbrăcaţi adecvat, obişnuiţi cu turele montane, în majoritate tineri. Aici în şa poposesc oameni de toate vârstele, îmbrăcaţi ca la câmpie, însă cu chemarea muntelui în suflet. Iar jos, pe fundul căldării spre care mă îndrept acum, stau decantaţi cei care şi-au adus la munte maşinile, care nu au timp să realizeze liniştea locului fiindcă nu opresc muzica odată cu motorul şi care nu văd nimic din frumuseţea locului ci doar ce curbe faine are Transfăgărăşanul şi cum maşina lor urca cu a treia, chiar dacă panta era „aşa”. 


Nu sunt un ascet. Iubesc singurătatea verticalelor dar îmi place să revin pentru un minut, pentru un singur minut, printre oameni. Las în urmă parcarea arhiplină în care vânzători de suveniruri sau de mâncare caută să-şi rotunjească profitul şi mă îndrept spre vila Paltinul, fosta casă de vânătoare a lui Ceauşescu. Restaurantul e full iar băieţii de la bar nu prididesc să deschidă berile şi să distribuie cafelele. Îi rog să-mi pună telefonul la încărcat şi ies pe terasă unde gălăgia umană amestecată cu flashurile sticlelor ciocnite se pierde, fiind înlocuită cu rumoarea căldării ce reverberează sunetele sutelor de oameni ce viermuiesc printre stânci. Am 15 minute la dispoziţie pentru a adăsta. Panorama lacului mă transpune în urmă cu exact 10 ani când împreună cu Cosmina şi Mihaela am făcut creasta pornind din Podul Dâmboviţei, peste Iezer-Păpuşa.

Am ajuns în căldare odată cu seara. Ca şi acum, locul era invadat până la saturaţie de cei veniţi cu maşinile. Corturile celor plecaţi să facă turul ţării, sau a celor ce se reîntorceau acasă de la mare, umpleau fiecare spaţiu cât de cât plan. Împreună cu noi coborau Reta şi Vasile, cabanierii de acum 5 ani de la Bâlea 2, cu care ne întâlnisem întâmplător la Popdragu.

Ne-am trântit rucsacii pe veranda cabanei ajunsă o ruină. Eram un pic obosiţi şi în lipsa unui loc de tabără preferam să lăsăm în spectrul incertitudinii felul în care vom înopta. Am pătruns înăuntru. Construcţia lăsată în paragină se degradase. Foştii ei cabanieri scotoceau cu nostalgie cotloanele, răscolind amintiri. În cele din urmă am ieşit din nou pe verandă.

Soarele dispăruse demult şi doar o dungă portocalie ce îngroşa orizontul mai difuza puţină lumină. Primele stele se iţeau pe boltă. Chiar şi murmurul uman scăzuse în intensitate. Trebuia să tranşăm problema bivuacului şi singurul lucru cert era că nu vom dormi în cabana din care tocmai ieşisem. Cuprinsă de nostalgie, Reta propunea să ne întindem sacii de dormit chiar acolo, pe verandă, însă Vasile îşi amintea că dincolo de lac, la piciorul pantei abrupte, s-ar găsi loc pentru 2 corturi. Ca să ne convingem, am străbătut malul accidentat până la locul ştiut şi da, chiar dacă nu de nota 10, mica platformă exista. Am privit locul încântaţi: chestiunea era rezolvată. Singura problemă era Reta:

-Eu nu vreau să dormim aici. Vasile, vreau să dorm în faţa cabanei!

Am privit iarba presărată cu bolovani ce se sfârşea doar după câţiva metri în apa întunecată a lacului. Platforma de beton şi piatră din faţa cabanei nu ne făcea cu ochiul. Poate că în amintirile Retei locul era primitor, dar pentru noi nu era decât anticamera unei ruine. Ne-am uitat spre Vasile:

-Noi întindem cortul aici.

Ne-a făcut cu ochiul şi a cuprins-o pe Reta pe după umeri.

-Eu vreau la cabană, repeta fata.

-Hai tu Reta! Nu vrei sa fim rebeli?

Au făcut câţiva paşi. Vasile s-a întors către noi:

-Mergem după bagaje!

S-au îndepărtat spre cabana pe prispa căreia îşi lăsaseră rucsacii.

-Eu vreau să dorm la cabană, se mai auzea vocea Retei.

Bolta era de acum întunecată. Cele două corturi stăteau întinse unul lângă altul, chiar pe malul apei. Nimeni nu vorbea şi în tăcerea ce a cuprins în sfârşit căldarea, doar stelele erau vedete. Dinăuntru cortului verde, faciculul luminos al unei lanterne desena pe tendă zig zaguri iar vocea de ardelean a lui Vasile se auzea neestompată:

-No! Ce zici Reto? Fain îi să fim rebeli?

M-am scuturat de amintiri şi am intrat în cabana mirosind a bere şi a ţigări. Telefonul se încărcase suficient cât să sun acasă. Vocea Cosminei era calmă: n-a apucat să se îngrijoreze. Mi-a urat drum bun. Eram pregătit pentru ultima etapă a zilei.

Prima început trebuie să ajung din nou în creastă. Voi urca în şaua Caprei. Am mai trudit pe panta asta de nenumărate ori. Iarna, când omătul încarcă ţancurile Făgăraşului cu o plapumă grea, şaua Caprei este o destinaţie facilă pentru cei de la cabană. Deşi grea, panta poate fi urcată în 20 de minute.


În urma mea rămâne panglica de asfalt a Transfăgărăşanului. Cu cât capăt altitudine, perspectiva se schimbă şi şoseaua se conturează tot mai bine prin meandrele reliefului. Pe această porţiune traficul de turişti e încă intens. Magia crestei îi cheamă pe mulţi până în şa şi remarc cu obidă că par să fie mai sprinteni ca mine. Să fie doar de la faptul că nu au un rucsac în spinare? Mă simt obosit. Cu toate că trag, mai să-mi pierd respiraţia, abia scot 40 de minute până sus. Ceva nu e în regulă. Sper să-mi revin. 


Lacul Capra dormitează liniştit în găvanul lui. La ora asta oglinda îi este deja umbrită. Turiştii rămân în şa şi cobor singurel odată cu poteca spre monumentul de marmură albă ce marchează accidentul „studenţilor comunişti”. Zgomotele căldării au rămas ca o părere dincolo de creastă şi regăsesc Făgăraşul aşa cum îl ştiam înainte de şaua Doamnei, pur, nepoluat, aromind a păşuni şi răsuflând vânt. Contrar aşteptărilor, nu e totuşi linişte. Ar fi urât şi nepotrivit ca un munte viu să păstreze o linişte de cavou. Dacă te opreşti să asculţi, vei auzi armonicile şoptite ale locului ce, chiar dacă neconştientizate, îţi umplu fiinţa constituind acel ceva de neînţeles care simţi că-ţi lipseşte acasă şi care te cheamă înapoi. 


Pelerinaj scurt la monument. Accidentul s-a produs mai sus, în creasta Arpăşelului, aşa cum au dovedit fotografiile din aparatele foto găsite asupra trupurilor legate în corzi. Fiind „comunişti”, nu se cădea să le fie pusă o cruce şi a ieşit un obelisc de marmură, pe care timpul îl macină încet. Nu cred în răutatea muntelui fiindcă nu există victime ale Făgăraşului ci doar victime ale propriilor greşeli. Îmi vin în minte cuvintele lui Alexandru Brăduţ Şerban, el însuşi chemat la ceruri de pe panta unui munte: "Muntele nu e un ucigaş. E e un bunic, un uriaş blând şi bun, care, din joacă nevinovată, din prea multă dragoste îi înnăbuşă uneori cu îmbrăţişările sale pe prichindeii prea neastâmpăraţi". Plec mai departe cu sufletul cernit căci sus, pe cumpăna apei mai am o oprire de suflet lângă un alt monument alb. Chiar dacă timpul mă presează, nu pot să nu mă opresc lângă placa de marmură, poartă stelară sau tunel spre un univers paralel. 


Iarna lui 2002. Am făcut revelionul la cabana Curmătura din Piatra Craiului şi ne întorceam la Sibiu cu un microbus în habitaclul căruia se revărsa muzica unui post de radio. La ora fixă, buletinul de ştiri aruncă trăsnetul asupra noastră: patru orădeni sunt daţi dispăruţi în pe creasta Făgăraşului, în zona Bâlea. Muntele e dincolo de geamul microbusului. Acolo e Bâlea, acolo e creasta, acolo sunt prietenii noştri. Primul instinct e acela de a opri maşina şi a urca în creastă. Ca să ce? În data de 30 decembrie cei patru şi-au lăsat schiurile la cabană şi au plecat spre refugiul Fereastra Zmeilor, după care n-a mai auzit nimeni de ei. Salvamontul a fost alertat după data de 1 ianuarie, răstimp în care în zonă s-au semnalat câteva avalanşe. Cunosc bine zona şi mai ştiu ce înseamnă iarna în creasta Făgăraşului. Dacă Salvamontul nu i-a găsit la refugiu... Refuz să mă gândesc mai departe şi îmi pun speranţa în miracole. Până târziu, în noapte, nu pierdem nici un buletin de ştiri, apoi, înainte de a mă încredinţa somnului, acest spaţiu volatil în care subconştientul se poate deplasa, mă rog fierbinte... Mă visez înspăimântat pe o pantă bulversată de troiene dintre care se ridică 4 umbre negre, învelite în blănuri. Sunt prea înfofoliţi pentru a le vedea chipul, însă nu interacţionează cu mine şi mărşăluiesc hotărât în susul pantei ca atraşi irezistibil spre ceva dincolo de simţurile mele. Le ies înainte, mă agăţ de ei, dar nici nu tresar, nu şovăie şi nu se abat nici măcar cu un pas din drumul ce-i cheamă...

Aşez cu pietate o floare galbenă lângă micul monument şi recitesc ca pe-o litanie textul pe care-l cunosc pederost: „Când viaţa e de-abia o picătură între minutul acesta care bate şi celălalt, îmi pare ne-nţeles şi trist că nu privim la cer mai des, că nu culegem flori şi nu zâmbim, noi care aşa de repede murim”.


Mă desprind cu greu şi o iau şontâc la vale pe poteca serpentinată ce coboară panta aproape verticală spre baza fantasticului perete de sub Turnul Vârtopel. Am spus şontâc? Da, căci în mecanismul de oase şi muşchi al piciorului drept se întâmplă ceva. Scurte junghiuri şi flashuri dureroase au apărut încă de la coborârea abruptă din şaua Doamnei. Le-am ignorat cu superficialitate fiindcă piciorul nu mă trădase niciodată şi odată ajuns în căldare, ele au dispărut total. Nici în urcuşul spre şaua Caprei n-au fost probleme însă cum am început să cobor durerile au revenit, parcă accentuându-se. Ce naiba mai e şi asta? Probabil o fi obosit genunchiul, căci traseul de azi nu l-a menajat deloc. Pot să înoptez la refugiul Fereastra Zmeilor până la care nu e mai mult de o jumătate de oră de mers dar când sufletul e înaripat, cum l-ar putea opri lestul unui simplu genunchi? Privesc la Arpaşul Mic scăldat încă în soare şi o vioiciune nebănuită mă ia pe sus. Oooo, cu neputinţă să mă opresc! Îmi fac un calcul rapid: 20 de minute până la bifurcaţia spre refugiu, alte 20 până dincolo de pasajul „La trei paşi de moarte”, încă 20 pentru a traversa căldarea la monumentul Nerlinger şi încă 20 până sus pe extenuantul vârf Mircii. De aici traseul e la vedere şi chiar dacă urmează coborârea tare la lacul Podul Giurgiului şi urcuşul prelung până în şaua Podragului, mai am încă lumină pentru a ajunge la cabană fără a fi pus în situaţia de a orbecăii prin labirintul de lespezi al căldării. Am observat că piciorul mă deranjează numai la coborâre şi, har Domnului, nu am mult de coborât. Aşadar înainte! Termin coborârea aproape icnind de durere, după care o iau în pas alert pe cărarea orizontală ce urmează fidel baza peretelui monstruos, peste limbi de grohotiş în pliurile cărora mă aştept să găsesc câteva limbi de zăpadă perenă. A fost un an ploios şi pentru prima dată de când bat potecile Făgăraşului, zăpada e cvasiinexistentă. Nu pot spune că situaţia nu-mi convine. Cu ochii pe minutar urc panta spre bifurcaţia cu poteca ce coboară la refugiu şi mă fudulesc interior când scot exact timpul estimat! 


Mai departe. Pe poteca orizontală îmi regăsesc suflul şi pasul sprinten. Nu mă mai deranjează genunchiul şi zbor nu alta trăgând aer cu nesaţ. La Fereastra Zmeilor întâlnesc doi turişti ronţăind dulciuri şi după saluturi şi două trei vorbe ce se cer întotdeauna când oamenii cumsecade se întâlnesc la răscruci, o iau mai departe la picior. Vai! Poteca coboară într-o custură accidentată şi genunchiul meu îmi rupe icnete de pe buze. Abordez sportiv pasajul „La trei paşi de moarte”. Simt oboseala în toţi muşchii dar entuziasmul e energie pură iar hotărârea îmi întăreşte tendoanele.

„De poţi sili nerv, inimă şi vână

Să te slujească după ce-au apus,

Să mergi, atunci când nu mai e stăpână

Decât voinţa ce le strigă: „Sus!”...”

Şi merg! Trec dincolo de pasajul dificil şi îmi consult ceasul: sunt în întârziere. Nu-i nimic, am pus cu lejeritate 20 de minute până la Nerlinger şi pot scoate mai puţin. Poteca urcă, deci genunchiul nu mai protestează. Pot forţa, deci forţez. Pe tricoul transpirat ce mi se lipeşte de spinare simt răcoarea serii. Crestele sunt încă însorite dar aerul nu mai e acelaşi. În văile umbrite deja e rece şi procesul de inversiune termică iscă primele rafale ale vântului de seară ce aduce norii pe creastă. Un astfel de nor mă ajunge din urmă şi mă trezesc învăluit în plapuma lui albă şi rece. Îmi scot polarul protector, promiţând căldură şi continui pe poteca al cărei orizont se restrânge la doar câţiva metri. Ar fi trebuit să fiu deja în căldare dar prin ceaţa lăptoasă nu-mi dau seama unde sunt. Mă uit îngrijorat la ceas: pasajul ăsta s-a întins cu mult peste limita de timp prevăzută.  O senzaţie leşioasă de foame profundă, la nivel de celulă, îmi taie rădăcinile. Îmi promit fructe uscate la Nerlinger şi cu gândul la festin continui ciclul paşilor. Urcuşul se termină într-un perete pe care sunt nevoit să mă caţăr fără a vedea finalul. Nu-mi aduc aminte de acest pasaj. Oare am deviat? M-am rătăcit? Asta mi-ar mai lipsi. Totuşi, până aici poteca a fost clară şi n-am avut dubii nici un moment. În plus, în porţiunea asta nu există bifurcaţii. Deasupra e Arpaşul Mic, dincolo de care începe creasta nemarcată şi prea puţin umblată a Vf. Museteica, pe care o cunosc dintr-o tură mai veche. Atunci am avut parte de o rafală de ploaie ce ne-a obligat să ne refugiem la Fereastra Zmeilor şi fiindcă simţurile îmi sunt captive în închisoarea strâmtă a ceţei, îmi permit evadarea în amintiri. Anul 2005. Tot august...


 … pentru ochiul orasanului refugiul nu este mai mult decit un garaj de tabla, pentru mine insa e imaginea desfatarilor alpine: aici am baut sampanie cu Barbatu in 1995 si tot aici mincam acum placinta cu mere de la Mike care plateste astfel pentru toate expresiile deocheate cu care ne-a veselit pe drum. Somn voluptos sub darabana ploii apoi, dupa 3 ore scurse ca un minut, trezirea cu sulita de foc a soarelui strecurata prin fanta usii.

            Imi cresc arcuri in talpi si navalesc pe usa afara. Norii patrund buluc in caldare ca o turma de mioare haituita de ciini, se disperseaza, devin cirpe sub bisturiul razelor de soare si incerc sa surprind aceasta metamorfoza pe pelicula luptind cu imboldul de a profita de clementa naturii si de a lua-o la picior spre crucea alba ce marcheaza virful Arpasul Mic.

            Ne impachetam la repezeala. Corina varsa lacrimi de crocodil: si-a aruncat sacul de dormit la soare pe o stinca si acum, cind sa-l vire in rucsac, a observat ca tocmai a sugativat o mica baltuta cuibarita in gavanul pietrei.

            Ziua e pe sfirsite asa ca, fara fasoane, urcam de-a dreptul spre virf pe un jgheab pe care-l identificam cu greu jucindu-ne de-a v-ati ascunselea cu norii. Foalele plaminilor bat sa se sparga, gambele devin dure iar de sub talpile Vibram lespezile curg la vale, instabile. Dar iata-ne sus ! Uriasa iluzie ! Nimic mai efemer si inutil ca o culme batuta de vint si muiata de plafonul jos al norilor, un pretext pentru coborirea abrupta ce-ti infige degetele dureros in virful bocancului.

            Providential gasim chiar pe creasta de legatura cu virful Buda o mica depresiune strajuita din toate partile de pereti, cam in panta dar in acest decor ostil, paradis al camparilor. Intindem corturile si ne bucuram de spectacolul de lumini si nori al apusului, sus pe virful Arpas. Cita grandoare ! Cit de laudaros e Retezatul atunci cind isi expune fara retinere peisajele superbe, cit de impudica e Piatra Craiului atunci cind se lasa admirata nuda, cit de lipsit de mister e Bucegiul oferind totul vederii pe platourile dezgolite! Pe linga ele Fagarasul e inteleptul care nu-ti ofera nimic, care pare tern, pe care il descoperi acasa dupa 2 luni cind simti ca ceva iti lipseste, cind te sufoca orasul si ti-e rusine si nu mai vrei sa traiesti asa, atunci te apuca un dor nebun de crestele lui, atunci abia realizezi cit e de mare si vertical …

            Amintiri, plute de salvare inscufundabile. Monumentul Nerlinger ce-mi apare în faţă mă readuce brutal în prezent. Sunt uluit: când am traversat căldarea? Mă uit la ceas şi brusc realizez că am reintrat în grafic. De fapt, realizez că am fost tot timpul în grafic, doar că din cauza vizibilităţii reduse m-am imaginat altundeva. Trebuie să mănânc. Chiar dacă voi îngheţa, am promis că-mi voi recompense celulele ascultătoare şi-apoi, oricum urmează urcuşul greu până pe Vf. Mircii, pe pantele căruia voi produce căldură suficientă.

În timp ce papilele gustative intră în extaz, probabil acelaşi nor ce l-a ascuns pe vremuri pe nebunaticul Jupiter atras de frumuseţea lui Io, se destramă dezvăluiind sub mine oglinda lacului Buda, exact acolo unde trebuia să fie. Toate aceste mici detalii sunt în stare să mă remonteze şi profitând de ultimele raze ale soarelui ce stă să scapete dincolo de Vânătoarea lui Buteanu, o iau încet în sus, urmărit de umbra ce urcă panta în urma mea. Greu. După prima sută de metri îmi dau jos polarul. Chiar dacă vântul e mai rece decât mi-ar fi plăcut, cât timp sunt în mişcare nu e nici un pericol. Îmi fixez ca reper următorul stâlp de marcaj şi-mi impun să urc până la el fără pauză, îl ajung şi îl iau ca reper pe următorul. Nu mă mai interesează ceasul. Orice ar fi, până la Podul Giurgiului voi ajunge pe lumină iar de acolo până în căldarea Podragului, în care trebuie să se vadă luminiţele cabanei, răzbesc şi cu ochii închişi.

            Sus mă iau în primire alte rafale îngheţate. Înainte de a coborâ, îmi pun iarăşi polarul. Lacul se vede sub mine mic şi albastru ca cerneala. Pe malul lui sunt întinse câteva corturi. Ce n-aş da să pot înopta acolo! Îmi fac curaj: trebuie să plec.


La primul pas în jos, genunchiul ce părea că s-a cuminţit mă fulgeră cu o durere ascuţită. Nu e de glumit. Încerc să nu las greutatea pe el şi aproape sărind într-un picior, ba ajutându-mă şi cu mâinile acolo unde bolovanii mai mari îmi permit, încep lunga coborâre către omuleţii punctiformi din fundul hăului. Dacă până acum mai speram că piciorul se va întrema după o noapte de odihnă, mi-e din ce în ce mai clar că mâine, în loc să urc pe Moldoveanu, o voi lua direct către casă. Într-un fel mă mângâi cu faptul că voi coborâ pe la Turnuri pe valea pe care acum 17 ani am urcat prima dată în Făgăraş şi la cabana în care apoi am petrecut câteva revelioane de pomină dar nu pot să nu fiu îngrijorat când mă gândesc că tot drumul va fi la vale, aşa cum nu-i place genunchiului meu. Măcar de-aş avea o faşă elastică! Am fost poate prea optimist atunci când am plecat în această tură fără nici un fel de trusă de prim ajutor. În rucsacul meu utilat parcimonios nu găsesc decât sacul de dormit, două trei piese de lenjerie, polarul, o geacă de goretex şi ce a mai rămas de mâncare pentru ziua de mâine. Să ajung numai la lac! Toată voinţa mea e concentrată în aces unic deziderat şi urmăresc exasperat încetineala cu care omuleţii dintre corturi se fac din ce în  ce mai mari.

            Cu fiecare pas junghiurile din genunchi sporesc. Măcar de-aş avea un toiag! Sunt singur aşa că pot slobozi mici strigăte de durere ce parcă mă mai alină. Să ajung numai la lac!


Odată cu înserarea ajung pe malul lacului. Lângă corturi un primus sâsâie pe sub oale şi doi trei tineri îşi fac de lucru pe lângă ele. Ne salutăm.

            -Încotro? mă întreabă unul.

            -La Podragu.

            -Nu mai e mult. Dar de unde veniţi?

            -Din Scara.

            O vreme nu zice nimic, apoi, probabil realizând distanţa se miră vizibil. Să-i spun că sunt terminat şi că forţând, m-am descalificat singur? Mi-e ciudă …

            -Noi mâine vrem să ajungem în Bâlea. Putem?

            -Nu ştiu cum mergeţi, dar distanţa nu e mare. În mod normal, în trei ore ar trebui să ajungeţi.

            Ne urăm cele bune şi pornesc mai departe. De aici poteca urcă uşurel. Contrar aşteptărilor, genunchiul a început să doară şi la urcuş. Stomacul mi-e gol. Nu mai pot. Trebuie să mănânc ceva, orice. Scot un măr şi-l mestec încet. Mă voi târâ cumva până la cabană însă nu ştiu în ce hal voi fi mâine. Poate mă ajută cineva cu o faşă elastică. Plec mai departe încetişor. Hai! Hai până în şa!

            Mărul s-a volatilizat şi digestia odată pornită îmi accentuează şi mai tare foamea. În şa mă las din nou pe iarbă şi deschid un pachet de biscuiţi. Poate să pară straniu dar cu toată îngrijorarea, sunt fericit. Omul nu trăieşte doar cu biscuiţi şi mere, ci şi cu trăiri şi senzaţii, capitol la care Făgăraşul mă alimentează din plin. Îmi masez genunchiul bolnav, îmi încalţ bocancii şi încep coborârea spre cabana de piatră din căldare.

            Seara se transformă cu repeziciune în noapte. În mod normal coborârea nu ar dura mai mult de 15 minute însă sar de-a dreptul într-un picior şi asta mă întârzie. Pe cărare merge cumva dar când ajung la lespezi trebuie să-mi folosesc şi piciorul bolnav. La naiba! M-am rătăcit. Tot cu ochii la vârful bocancilor am uitat să urmăresc marcajul şi sunt pe fundul căldării, printre lespezi, lipsit de vizibilitate. Nu e prima dată când mi se întâmplă: am mai păţit-o o dată în ceaţă. Cam ştiu pe unde e drumul şi înaintez cu viteza maximă de care sunt în stare până când, undeva sub mine zăresc luminiţele cabanei. Ion Udrişte Olt îmi răsună din nou în trompa lui Eustache:

“După moarte omul speră să ajungă în Nirvana

Fericirea-n munte este când, trudit, zăreşti cabana.”





Autor: Kiru Chiş Dorin
Înscris de: Kiru Chiş Dorin
Vizualizări: 2503, Ultima actualizare: Marţi, 6 Nov 2012



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii FAGARASULUI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii