Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

De-a lungul și de-a latul Apusenilor, pe bicicletă

Bookmark and Share
Postat de: Călin Pavăl in Ture pe bicicleta

16 - 27 august 2008

Două mâini bușite, patru în echipă, dar totuși trei
Ăsta e al cincilea turneu pe bicicletă, de două ori am fost doi în echipă, iar celelalte două de unul singur, le zic celorlalți, și nici unul nu poate fi asemănat cu celălalt, atâta doar că sentimentul de libertate e atât de profund, iar senzațiile încercate atât de intense încât ți se imprimă adânc în suflet. Și totuși, de fiecare dată când am fost în echipă, deși a fost ceva extraordinar, pentru celălalt a fost once in a life time. Unul și-a vândut bicicleta la întoarcere, celălalt o mai are și acum, dar n-a mai folosit-o niciodată. Probabil, și pentru unii din voi o să fie la fel. Le-am privit exaltarea de pe chipuri și dorința de-a merge în „aventura pe două roți” și mi-am zis că de data asta n-o să mai fie nimeni care să adopte „once in a life time-ul”. OK. Cu mâinile înfășurate în fașe elastice, după un accident serios avut cu câteva zile înainte (trebuie să le punem în ghips pentru 3 săptămâni, îmi zice doctorul. Nici vorbă. Peste două săptămâni voi fi în Apuseni pe bicicletă), desfac harta să ne punem de acord, pentru ultima dată, asupra traseului de peste câteva zile. Apoi ne despărțim cu ochii minții deja pe traseu. După câteva zile, un telefon: „nu mai vin. Mi-am luat mașină, și nu mai am bani”. Am fost patru, acum doar trei. OK. Trei to go.

Peste Meseș, către Huedin
Ne întâlnim undeva pe o stradă, emoționați, dornici de-a porni. Ne verificăm bagajele, umflăm o roată. GO!

La 32 de grade e greu să urci Meseșul, mai ales încărcat cu bagaje și cu emoțiile făcându-și de cap în stomac. Facem o pauză la umbră, ne privim zâmbind. E suuuuper, ce bine că am pornit! Mai stăm câteva minute, apoi urcăm din nou pe biciclete, cu fiecare pedală afundându-ne tot mai adânc în prima zi a aventurii. Și, pentru că nu poate să fie totul în regulă, apare senzația de rău, culmea, la cel care are deja peste 7000 de km pe bicicletă. Nu-i nimic. E prea frumos. Mult prea frumos ca să stăm prea mult în loc. O să treacă și răul ăsta.  Am parcurs destul de repede cei aproape 40 de km de drum european, apoi, când am intrat pe un drum mai puțin circulat, ne-am oprit, ascunzându-ne la umbră, care pe unde. Am decis să facem o pauză mai lungă, doar suntem în vacanță, așa că am scos sandvișurile. După 20 de minute, din nou călare. Drum în ușoară urcare, fără probleme, câte o oprire ca să bem apă ca apucații, ba chiar și un suc sau o înghețată într-unul din sate, strigând de la bicicletă la bicicletă că ne oprim pentru o pauză mai lungă la dealul Tetiș, un deal de 7 și 10 % înclinație, ultima pantă de urcat înainte de sosirea la punctul terminus al primei zile. Zis și făcut. Numai că oprirea s-a transformat în staționare. Nu de alta, dar era atât de plăcut să stai tolănit la umbra copacului, pe iarbă, încât ne-am permis să stăm aproape o oră.

Nu am mai tras tare pe pantă. Ba chiar am luat-o la plimbare puțin, să vedem cum e, oricum, în mai puțin de o oră aveam să ajungem la destinație. Așa că, mai bine în natură, decât într-o cameră de motel. Și, tot povestind, am ajuns. Am întrebat de cazare, am ales din două cea mai bună variantă, am parcat bicicletele urmăriți de privirile curioase ale celor aflați pe terasa motelului, am despachetat, duș, alergare ușoară până la o benzinărie din apropiere pentru că-mi uitasem periuta și pasta de dinți acasă, apoi la masă. Sătui, am urcat în cameră. Zâmbete, râsete, prosteală de adolescenți (și ce dacă?), iar după 3 sau 5 secunde, fără exagerare,  am rămas vorbind singur. Ceilalți dormeau adânc. Am închis ochii. Ce bine e să fii liber!

O etapă scurtă, de vacanță, către Beliș
Dimineața a început la 10. Ne-am trezit zâmbind, am împachetat zâmbind, am luat micul dejun zâmbind, și ne-am trezit din nou pe biciclete, pentru un traseu scurt, la început urcare ușoară, apoi în urcare susținută. Pedalele au luat cadența, așa că am urcat fără probleme prea mari, în afară de câteva porțiuni de 10% pe care le-am segmentat cu câteva opriri pentru golit sticlele de apă, mai multe opriri, apă, culegem câteva mere de prin pomii de pe marginea drumului, poze, toate cu zâmbetele largi – libertateeeeee!!!, glume, schimbat tricourile ude leoarcă de transpirație, și ajungem la destinație repede. Merităm un premiu, așa că am cumpărat un pepene cât toate zilele. Prima pensiune, care arăta chiar bine, ne-ar fi lovit destul de tare în buzunare, iar buzunarele noastre fiind sensibile la lovituri, am plecat mai departe cu pepeneocul în rucsac și, în scurt timp, găsim o pensiune. Cochetă, caldă, primitoare, și fără atentat la buzunare. Ne-am cazat repede, duș, haine uscate pe noi, apoi afară, pe cărări de munte, să vizităm împrejurimile, așa cum ne-am propus. Și, până seara, am tot bătut zona. Apoi, pentru că stomacurile ne dădeau de ceva vreme de știre că ar fi bine să le băgăm în seamă, ne-am întors la pensiune, am mâncat un balmoș delicios și am urcat în cameră. La somn. Din nou, am fost lăsat vorbind singur după aceleași 3 – 5 secunde de rigoare. Hmmm. De mâine începe cu adevărat muntele.

Până în vârf, în Țara Moților, Scărișoara 
Ne trezim pe la 9. Afară, soare, munte, cald, munte, bicicletele unse, munte. Facem o fotografie de grup, pleosc într-o balegă (nu-i nimic, pute puțin, dar cică aduce noroc), apoi luăm cap compas către încolo și urnim bicicletele din loc. Trecem de baraj și o luăm, fără grabă, la deal. Peisajul e super, aerul curat, și parcă am fi în poveste. Și când credeam că mai frumos nu se poate, ajungem la primul vârf din zi, apoi coborâm în viteză minute bune, urlând fiecare pe vocea lui, și ajungem la un pasaj de câțiva kilometri absolut superb, care ne lasă fără cuvinte. Superb. Parcă timpul s-ar fi oprit și, sincer, n-am mai fi vrut să plecăm de acolo. Totuși, greul de abia urmează, așa că o luăm din loc, tot privind în jurul nostru. Dăm de un lac de munte, unde, culmea, câțiva turiști de duminică stăteau tolăniți la soare printre (ceeee? cum se poate una ca asta?) o grămadă de gunoaie, așa că nu zăbovim prea mult. Și, pentru că intrăm în inima Apusenilor, asfaltul lasă loc drumului de munte. Iar noi, după un timp, lăsăm pedalele și începem primul traseu de împins bicicletele. Dar e atât de frumos… Am fi mers și târându-ne. Și ce dacă ne-am supărat puțin fiindcă “schimbă vitezele că o să-ți fie greu să pedalezi mai încolo?” Am plecat, și suntem, cei mai buni prieteni. Urcăm. Tot împingând. Soare. Munte cât vezi cu ochii. Acasă, îmi șoptește ceva înăuntrul meu. Sunt acasă. Poze. Mai sunt câteva curbe și ajungem în vârf. Ba nu. Mai sunt câteva curbe și ajungem în vârf? În sfârșit. În vârf. Scoatem sandvișurile. Printre îmbucături, explicăm unei familii venite cu mașina din cealaltă parte că drumul pe unde am venit noi nu-i chiar pentru genul de mașină cu care au venit ei. Oricum, ei au venit încoace doar așa, să vadă ce e dincolo de asfalt. Noi, în schimb, n-am venit doar așa. Trebuie să o luăm din loc, e destul de târziu. Și mai avem destul de mult de mers. Adică de pedalat. Totuși, și de mers. Ooooo... „Afineeeee, se aude un strigăt. Unde?  Oooooooo… Afineeeeee…” Ce mai contează acum câteva minute… “Ce faceți acolo, întreabă un copil apărut de nu știu unde”. “Ia, mâncăm afine, iese răspunsul dintre tufe”. OK. La drum. Cu buzele de altă culoare acum, o luăm mai departe la drum. De data asta în coborâre. Și tot coborâm. Privind, strigând, mai făcând câte o poză, râzând, ajungem în Albac. Nu stăm prea mult, deja e târziu. Și ce dacă iar ne-am supărat puțin pe unele glume aruncate “de drag”? Ne urcăm pe biciclete, iar ultima parte a traseului, până la Scărișoara, e chiar frumoasă. La prima pensiune din drum, oprim. “Tanti, aveți camere libere?”„Apiii, avem, zice într-o doară”. „Dar de mâncare putem găsi, că nu prea avem cu noi?” Iar tanti, deloc primitoare-ardelenesc: „apiii, cred că mai am ceva ciorbă de cartofi. Om vedea dacă mai este”. Aruncăm priviri fugare de la unul la altul. Ăsta nu-i un loc unde să stăm două nopți. Țuști de acolo. E întuneric deja cân găsim o pensiune drăguță, nu chiar cum am vrea noi, dar drăguță. Ne spălăm repede, apoi fugim într-un suflet la restaurantul aflat, cum ne-a zis gazda, dincolo de curbă. E deja ora închiderii, dar, totuși, suntem serviți. Și mâncăm ca nebunii tot ce apucăm. Apoi, cu burțile pline o luăm încet-încet către pensiune. Record. Au adormit în 2 secunde. Somn.

Trabantul albastru nebun
A doua zi, nu de dimineață, doar suntem în pauză, mergem către locul de unde pleacă mașinile către ghețarul Scărișoara. Stăm ce stăm, când observăm un Trăbănțel așteptând cuminte. „Mergeți la Scărișoara?” “Mergem, dacă vreți”. “Și cât ne luați până acolo?”„Păi, 150.” Ne uităm unul la altul. 150 de mii nu-i mult chiar deloc. Așa că ne urcăm în Trăbănțel. Iar ce urmează, nu-i de povestit, ci de trăit. N-am crezut niciodată că o masinuță pârâitoare, amărâtă ca vai de ea, poate să facă așa ceva. Dar asta nu-i mașină. E mârțoaga din poveste hrănită cu jar. Pur și simplu, oamenii se holbau cu ochii cât cepele la Trăbănțelul care se scutura atât de tare că nu știai dacă n-o să se dezmembreze la următorul salt peste bolovani și care căra 4 persoane pe niște pante pe care de abia urcau mașinile cu motoare adevărate. Iar excursia a fost un deliciu. Pe care nu l-aș fi pierdut pentru nimic în lume. Chiar dacă, ajunși sus, când dăm să scoatem banii, ne dăm seama că 150 nu-s 150 de mii vechi, ci 150 de lei noi. Ups. N-avem atâta la noi. Lăsăm 50, plus un telefon gir până la întoarcere, apoi ne îndreptăm către ghețar. Sus, mulțime ca la bâlci. Ultima oară am fost în ghețar în ’97. Plătim, ne găsim un loc în mulțime, și coborâm cu primul grup. Cine naiba m-a pus? Aveam niște amintiri atât de frumoase de acolo... Acum, între cei mult prea mulți neturiști de munte, auzeam „uită-te, mă, la ăștia, dragă, n-au fost în stare să toarne niște beton pe cărare, și ne murdărim pantofii. Pe banii noștri, tu...” sau „de ce s-o iau pe acolo (adică pe unde spune ghidul)? Am plătit, așa c-o iau pă unde vreau eu”. Nu pe, pă. Și îmi pare atât de rău că mi-am stricat aminirile din ’97. Refuz chiar și să mai scriu despre asta. Înapoi am luat-o pe jos. Am ajuns la poale odată cu șoferul Trăbănțelului-minune. I-am dat restul de bani. Am, primit telefonul. Apoi, la masă. Și, după prima zi de pauză, n-au mai fost 2 secunde. Am adormit într-un târziu, printre glume, râsete și prosteli.

Din nou pantă, Arieșeni, porțiune de drum european infernală, cu greu la Chișcău
Din nou dimineață. După pauza de o zi, credeam că va fi mai ușor. N-a fost să fie așa. O ușoară febră musculară după umblatul pe munte la unul din echipă. Nu-i nimic. Facem pauze. Și o luăm, din nou, către un alt vârf. De data asta pe asfalt. Numai că e cald de-ți vine să mori. Și kilometrii se derulează încet. Mai încet când ajungem la 7%. Nu ne lăsăm și pedalăm tot mai departe. Știm că o să urmeze coborârea. Și ajungem în vârf. Leoarcă. Cu buzele uscate. Așa că bem apă, mai mult vărsând-o pe noi, apoi intrăm într-o pensiune elegantă. Comandăm niște supă. Și cam atât, că restul e prea scump pentru noi. Lenevim puțin pe iarbă sau pe bănci, întinși, privind peisajul. Ce bine că am venit...  Apoi, pe biciclete. Urmează coborârea. Lungă. Totuși, mai oprim. Păcat să trecem pe lângă izvoarele de munte fără să gustăm din ele. Și ajungem după ceva timp în orașul Ștei. De acolo urmează o porțiune de drum european, de care ne e cam groază, după ce, vreme de citeva zile, am fost doar pe drumuri de munte. Și cei câțiva kilometri până la intersecția cu drumul care ducea la destinație au fost groaznici. Mașini. TIR-uri după TIR-uri. Gălăgie. Iar TIR-uri. Nu se mai termină odată porțiunea asta de drum? 35 de grade. Iar noi pedalăm ca nebunii, cu o medie de 27-30 la oră, pe o căldură infernală, doar să scăpăm de drumul acela. Și, când, într-un final, ajungem la intersecție, suntem storși. Nici să vorbim nu mai putem. Luăm de la terasa cea mai apropiată ce găsim de băut, ne așezăm pe unde nimerim și pauză. A fost de-a dreptul infernal. Ce bine că am scăpat. De acum, ne îndreptăm, din nou, către munte. Mai avem puțin. Deși pe două indicatoare erau trecute două distanțe diferite. Noi ne zicem că e bună aia cu kilometri mai puțini. Dar, chiar dacă drumul ducea către munte, și chiar dacă nu erau pante prea abrupte, porțiunea de drum rămasă a fost de-a dreptul anevoioasă. Si, ca să pună capac, evident, indicatorul corect era cel cu kilometri mai mulți. „Ai spus că ajungem după 7 kilometri. N-au trecut 7 kilometri?” Ce să spun? Că au trecut de ceva vreme? Vedeam oboseala de pe fețe. „Lasă, zic, chiar mai avem puțin. Vezi pancarta aia de acolo? Sigur scrie că Peștera Urșilor e pe undeva pe aproape”. Și chiar credeam asta. „Da, așa ai zis de două ori până acum”, aud în urma mea, și sper să am dreptate. A fost totuși greu. Și, înainte ca frustrarea să lase locul unor alte trăiri mai puțin plăcute, ajungem la pancarta cu pricina, pe care scria că la 50 de metri la dreapta am ajuns. Ne cazăm, ce mai contează unde, ce mai contează că ușa de la baie nu-i chiar toată sau că lumina nu-i chiar lumină, sau că suntem într-un fel la demisol? Luăm cina târziu, mestecând nu prea cu poftă. Lasă, mâine suntem iar pe munte.

Peștera Urșilor de dimineață, apoi 1000 de metri diferență de nivel
Cum ne trezim, facem bagajele și fugim repede, să apucăm să intrăm în Peștera Urșilor cu primul grup. Peștera, frumoasă, o mai văzusem o dată pe când eram în școala generală (mamăăăă, cât timp a trecut de atunci), bine conservată, chiar merită să o vizitezi. După ce ieșim, cumpărăm niște plăcinte marca Chișcău și o luăm la trap către biciclete. Ce cald poate să fie. 32 de grade, cu un soare care arde, arde, iar copaci sub care să te poți adăposti la umbră, nu prea, dar mai avem puțin și ajungem pe drum de munte. Unde speram că o să fie mai răcoare. Evident că a fost la fel de cald. Oricum, ne oprim la un suc sau o apă plată în Pietroasa, o localitate aflată chiar la baza muntelui, de unde începea ascensiunea. Și ce ascensiune. Pante tot mai abrupte, iar noi trecem, din nou, la împins. Drumul e plin de praf, deloc cum ne-am fi dorit, iar pauzele devin o necesitate. Ne întâlnim cu o altă trupă de bicicliști, evident, străini, ne salutăm fiecare pe limba lui. Oare mai avem mult până sus? Nici nu îndrăznim să ne gândim, și-apoi la cât praf era pe noi și în jurul nostru (drumul intra de a doua zi în reparații capitale, noi am prins ultima zi în care mai era deschis traficului, iar camioanele treceau încărcate, lăsând nori de praf după ele) ce mai conta? Într-un sfârșit, când chiar nu ne așteptam, pedalând nevoie mare, ajungem pe un platou. Mai fusesem de câteva ori la Padiș, ca drumeț, dar nu în partea aia. Să fie Padiș? Iar răspunsul vine în câteva minute. Pe un indicator erau așezate literele sub formă de: Padiș, 6 km. Nu ne vine să credem. Chiar am ajuns pe platou? Gata cu praful și cu pantele nebune? Lăsăm bicicletele deoparte și ne întindem pe iarbă. Suntem cei mai tari, ce mai! Am ajuns sus. Da, mai sunt 6 km, dar ce mai contează după ce am tras de noi ca nebunii? Niște salvamontiști se opresc lângă noi. „Mergeți la Padiș?” “Da. E aglomerat?” „Cam da. Nu știu dacă o să găsiți cazare. Da’ voi ați venit cu bicicletele?” „Da, din Chișcău.” „Asta da treabă faină”, ne spun, privindu-ne oarecum cu respect. Totuși, am urcat în jur de 1000 de metri diferență de nivel în câteva ore. În câteva ore care au părut că nu se mai termină. Restul drumului până la cabane a fost plăcut, chiar dacă urca în continuare, e drept mult mai domol decât până atunci. Și ajungem. Cazare ciu-ciu. Cu greu găsim o cameră minusculă, dar pentru noi e de ajuns. Doar suntem cei mai tari. Am ajuns la Padiș pe biciclete. Facem duș repede, atenționați regulat de patroana cabanei: „5 minute, vă rog, nu mai mult, că se termină apa și mai sunt și alții”. După duș, papa. Multă papa. Apoi ne retragem în cameră, să ne hotărâm pentru a doua zi. Rămânem ori plecăm mai departe? Nu sunt locuri de cazare, deci, plecăm. Încet, printre nelipsitele glume și râsete, ochi trag perdelele. Cine mai stă să numere secundele?

Padiș – Stâna de Vale, pardon, Leșu: greu, dar ce frumos
La plecare întrebăm dacă se poate merge pe biciclete până la Stâna de Vale. Cineva ne spune că a fost cu Jeep-ul, dar că nu mai ține minte exact. Poftim? Cum adică nu mai ține minte? Oricum, citisem acasă, pe internet, niște comentarii postate pe site-urile de specialitate, în care unii, adică vreo două persoane, care cică mai fuseseră cu bicicleta acolo, spuneau că urci puțin, apoi mergi tot drept, fără efort prea mare. OK. Ne facem bagajele și pornim. Pedalăm încet, umplându-ne plămânii de aerul curat de munte, iar după ceva timp ajungem la intersecția cu cărarea care o ia spre Cetatea Rădesei. Lăsăm în dreapta cărarea și o luăm pe drumul care urca spre culme. Oricum, citiserăm pe internet că nu e deloc greu și că nu o să avem de urcat prea mult. Da’ de unde. Drumul a fost numai în urcare, și nu orice fel de urcare. Pantele erau atât de abrupte și pline de bolovani că era greu să mergi chiar și pe jos. De ce naiba or fi scris ăia prostiile ălea pe internet? Greu. Dar frumos. Nu frumos. Foarte frumos. Un traseu pitoresc, nu na mai săturam să privim în jurul nostru. Bineînțeles, în pauze. În rest, împingeam bicicletele cu limbile scoase, transpirând la fiecare pas, un adevărat traseu de anduranță. Întâlnim un drumeț solitar, așa că profităm de ocazie și facem o pauză, stând la povești. După care, din nou la drum. Adică la împins. La un moment dat, dăm cu ochii de o culme. Abruptă. Mult prea abruptă ca să fie pe acolo drumul. Și chiar eram convinși că n-are cum fi pe acolo drumul cel bun. Oooo, ba da. Și ce urcare. Opream din 50 în 50 de metri. Pauză. Ce frumos e peisajul. Oare mai avem mult? Iar la împins. Însă acolo, când era mai greu, adevăratul spirit de echipă a ieșit la iveală. Cel care oprea primul, se întorcea să îi ajute pe ceilalți. Și tot așa până sus, chiar dacă ar fi prins atât de bine o pauză pentru fiecare dintre noi. Și, odată ajunși, cu greu, sus, m-am oprit și mi-am scos pălăria în fața celorlalți. Numai respect. Ce bine e să ai prieteni adevărați. Din nou la drum. Mai aveam încă destul de mers, iar apă nu prea mai aveam, așa că am luat-o din loc destul de repede, să ajungem la izvorul pe care ni-l descrisese drumetul solitar. Am luat apă, apoi am mâncat ce-am găsit prin rucsac, nu de alta, dar în ultimele zile n-am apucat să mâncăm prea mult, și deja simțeam treaba asta. Coborâm o pantă scurtă tot țopăind pe și pe lângă biciclete, ne întâlnim cu o altă echipă de bicicliști, străini, evident, și ajungem în vârf. De acolo, coborârea n-a fost deloc ușoară, panta fiind abruptă și bolovănoasă. Iar una din biciclete începea să dea semne că ceva nu e în regulă. Și am coborât panta până la Stâna de Vale acompaniați de scârțâiturile bicicletei, plus ceva vorbe cum că lasă că-ți arăt eu ție când ajungem acasă. E deja seară. Aproape întuneric. Căutăm cazare, care nu-i, decât la un singur hotel. Care costă atât de mult încât, sincer, chiar nu merită. Adică, măi, ăia de-acolo, chiar atât de scump? Pentru ce?  Ne hotărâm că mergem mai departe, încă 20 de kilometri, către Leșu. E deja noapte, așa că aprindem lanterne, faruri, și o luăm din loc. Iar drumul n-a fost o coborâre lejeră. Din motive ce țin de bicicletă și de mersul pe bicicletă, cei 20 de kilometri au fost maș forțat în noapte. Împingând. Din nou. Când găsim un loc de cazare, la 1 și jumătate noaptea, nu mai contează unde. Ne spălăm și la somn.

Peștera Meziad, din nou noaptea pe drum
A doua zi facem, o luăm pe jos către peștera Meziad, aflată la 5 ore de mers dus-întors. O pantă super abruptă, lăsăm punga cu mâncare într-un copac, o s-o luăm la întoarcere, în rest drumeție plăcută pe munte. Peștera Meziad e super și ne-ar fi părut rău să nu mergem acolo. E printre cele mai frumoase peșteri vizitate până acum. Pe drumul de întoarcere, surpriză. Mâncarea din pungă ia-o de unde nu-i, doar punga goală. Să-i fie de bine lui Big foot, sau cine o mai fi fost. Ajungem seara la pensiune, încărcăm repede bagajele pe biciclete, deja se întunecă și mai avem ceva de mers până la motelul Leșu. Da. Probleme legate de biciclete și de mersul pe biciclete. Marș forțat, partea a doua. La 11 noaptea, motelul e pustiu. Nici vorbă de recepționer. Ne despărțim, iar doi dintre noi o luăm către sat să căutăm un loc unde să dormim. La lumina bleagă a unui singur far obosit nu prea avem sorți de izbândă. Mergem, totuși, preț de jumătate de oră, apoi hotărâm să ne întoarcem. O să dormim în holul motelului. Însă, surpriză. La întoarcere, camera era rezolvată. Omul de la punctul termic e bun la toate. Ne dă cheia și ne adăpostește bicicletele la loc sigur. Nu mâncăm, că n-avem ce, dar dormim, că avem de ce. 2 secunde. Apoi liniște.

Dimineața ne trezim târziu, am hotărât că facem pauză. Și a fost frumos. Tot motelul era al nostru. În rest, pustiu. Doar noi. A început să plouă. La fix. Noi eram în zi de pauză. Relaxare. Și mai multă relaxare. Nectar de pere, plimbare, biliard seara târziu. O zi de pauză superbă. Din nou la somn.

Remeți, Valea Drăganului, drum european
Am plecat relaxați de la Leșu, am ajuns la fel de relaxați, foarte repede, la Remeți, unde am mâncat cel mai bun păstrăv gătit vreodată. „Io nu vă mințăsc”. Am urcat apoi către barajul Drăganu. 13 kilometri de 10% pe care aproape că nu i-am simțit. Și normal, având în vedere traseele de dinainte. Din nou soare, dar adie vântul și e chiar plăcut. Găsim zmeură, frăguțe, chiar și un câine uriaș care se ia după noi să se joace. Îi dăm ceva biscuiți, iar el, drept recunoștință, ne umple de bale. Ajungem la baraj și ne postăm la soare, admirând priveliștea. Muntele. Fiindcă deseară o să dăm iar de civilizație. Ce păcat. Plecăm către următoarea destinație, pedalând plăcut pe drumul care coboară ușor de pe munte și ajungem la drumul european. Aglomerație cât încape. Vuiet. Praf. Mașini. Și mai multe mașini. De ce am plecat de pe munte? Ajungem la motel, ne cazăm, dușul de rigoare, apoi papa. Dar nu mai e la fel. Am coborât de pe munte și nu mai e frumos. E multă lume. Prea multă pentru noi. Ne culcăm Mâine ajungem acasă. Acasă? Nu mai putem rămâne? De ce nu mai putem rămâne?

Ultima etapă
Ne urcăm pe biciclete deloc entuziaști. Nu mergeam către vacanță, ci către sfârșitul ei. Pedalăm ușor, trecem prin Ciucea, apoi o luăm la stânga. Mai avem 50 de kilometri. Pe care îi facem destul de lejer. Peisajul încă e frumos, suntem pe un drum puțin circulat, asta doar fiindcă e un drum atât de prost încât puțini se încumetă să-și bage mașinile pe acolo. Norocul nostru. Ne mai bucurăm puțin de liniște. Nu pentru mult timp. Ajungem în zona civilizată, fir-ar ea să fie de civilizație, bem un suc la o terasă, ultimul suc din acea vacanță pe biciclete, și pedalăm ultimii 20 de kilometri mai mult tăcuți. Un ultim deal, apoi coborâre în oraș. Pedalăm repede, o luăm pe o stradă lăturalnică, și ajungem la intersecție. Aici ne despărțim. Îi privesc pe cei care m-au însoțit în cele 12 zile pe bicicletă. Aș fi vrut să nu se termine. Chiar dacă știu că la anul o să fiu din nou pe bicicletă, pe un alt traseu. Ceva îmi spune că n-o să mai fim în aceeași formulă. Și scriu tot mai greu cuvintele. De ce sunt atât de scurte vacanțele?

Autor: Călin Pavăl
Vizualizări: 6240, Ultima actualizare: Miercuri, 15 Dec 2010


Comentariu
Fără foto cezar jipa, Vineri, 11 Iun 2010, 11:46

poze?la tura asta super, trebuie sa aveti si poze, unde sunt?

Fără foto catalin stroe, Miercuri, 16 Iun 2010, 13:32

super descriere, dar vorba lui Cezar: pozele???????
Oricum, mi-ai adus aminte de niste locuri dragi, poate cele mai dragi. Multumesc!!!!

Fără foto Călin Pavăl, Vineri, 18 Iun 2010, 11:41

poze sunt la adresa http://www.treispe.ro/dincolo

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii