Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Cu bicicleta prin Apuseni

Bookmark and Share

Cu bicicleta prin Apuseni


M-am trezit destul de greu dimineața, deh cu o zi înainte avusesem serviciu iar seara aranjasem bagaje până târziu. Așa se face că deabia la 11: 30 am reușit să mă îmbarc și să plec. Din păcate mi-a luat o oră doar parcurgerea șoselei de centură până la ieșirea pe autostrada București - Pitești, apoi încă o oră până în Pitești... dar uite așa kilometrii au început să se scurgă încetul cu încetul tot mergând spre Vest.

Planul Ajung în Arieșeni, găsesc un loc unde să înoptez și să-mi las mașina aproximativ o săptămână, timp în care voi drumeți munții. Și pentru că munții ăștia nu sunt foarte înalți mi-am zis să-mi iau și bicicleta cu mine, că și-așa n-am mai scos-o de un an din casă.
Am luat hărțile și-am încropit următorul plan estimativ, asupra căruia mi-am rezervat dreptul de a face modificări la fața locului în funcție de circumstanțe:
Ziua1 București - Arieșeni, 450km by car, 7h
Ziua2 Arieșeni - Satul de vacanță Boga, 28km by bike, 6h
Ziua3 Satul de vacanță Boga - Stâna de Vale, 28km by bike, 8h
Ziua4 Stâna de Vale - Cabana Vlădeasa, 26km by bike, 8h
Ziua5 Cabana Vlădeasa - Padiș, 34km by bike, 9h
Ziua6 Zona Padiș - Cetațile Ponorului by walk
Ziua7 Padiș - Arieșeni, 21km by bike, 6h
Ziua8 back to home

Mărturisesc că n-am mai avut contact cu Apusenii până acuma decât tangențial. Armata am facut-o la poalele Cheilor Turzii iar prin zonă n-am mai trecut decât ocazional, niciodată pentru o perioadă mai lunga de timp. Mare păcat, mai ales dacă începi să privești hărțile zonei Padiș și să mai citești pe ici pe colo câte un articol.

Logistica
Neștiind exact care e situația în zona respectivă am zis să mă pregătesc din capul locului cu tot ce trebuie: mâncare, haine, bivuac, etc., mai ales că firea mea de solitar mă va purta de unu singur în această excursie.
Mâncare: conserve, brânzeturi, miere, pâine, salam uscat, etc. = 5kg;
Bivuac: cort tip Bike 2, sac cu puf, saltea neopren modificată pt bicicletă = 5kg;
Haine: usual pentru munți în care umiditatea e foarte ridicată = 4kg;
Bicicleta: portbagaj + 2 desagi laterali destul de încăpători, cameră de rezervă, trusă rudimentară pentru depanare, "computer de bord", cauciucuri proaste... adică de șosea: D
Accesorii: lanternă, aparat foto, mp3 player pt lungile momente de singurătate, telefon + SIM-uri pt 2 operatori diferiți, trusa mea de petarde în cazul unor întâlniri neprogramate cu animalele mormăitoare, mai nou un dispozitiv cu ultrasunete de alungat câinii... și multe alte mărunțișuri cât să se adune de vreo 20kg greutate toala pe bicicletă.
În spate voi transporta permanent un rucsac ușor conținând "chestii la-ndemână" și să nu uităm, un acesoriu indispensabil când vine vorba de MTB, indiferent dacă e dus sau nu la extrem acest sport: casca de protecție.

Constat că am greșit drumul. Din Alba-Iulia am mers din greșeală până în Aiud de unde am luat-o pe un drum foarte prost spre Buru iar apoi am facut dreapta spre Câmpeni. Greșeala asta a adăugat peste 60km la rută din care 30km drum foarte prost, întârzierea totală fiind de peste o oră. Dar trebuie să recunosc că aveam sa văd ceva foarte frumos pe acest drum ocolitor: un peisaj superb, chei stâncoase + un castel parțial reconstruit (Râmețea sau Colțești, nu știu sigur cum se numea)

Ziua 1 - 05.09.2006
Am ajuns în Arieșeni pe la 21: 30 noaptea. Incredibil! N-oi fi eu Schumacher dar nici foarte încet nu conduc, și totuși mi-a luat 10 ore să ajung din București în Arieșeni! Și a mai durat ceva vreme până când mi-am găsit loc de cazare conform cerințelor mele. Prețul a fost 60RON cazare o noapte + parcarea mașinii in curte pentru o săptămână.

Ziua 2 - 06.09.2006
M-am sculat cât de devreme am putut, adică pe la 09: 00 și m-am apucat rapid de asamblat bicicleta. Nici n-am mai stat să mănânc în dimineața aceea, atât de nerăbdător eram să plec la drum. Abia după ce am terminat cu asamblarea și încărcarea bicicletei am putut realiza cât de grea era. Nici n-o puteam ridica de cadru câțiva centimetri în sus. ȚDacă dau de ceva urcușuri mai abrupte sau cine știe ce obstacole, nu prea am șanse să răzbat cu tancul ăsta!" mi-am zis. Dar cel puțin eram mulțumit de cum arăta. Ca un dromader incărcat și pregătid pentru o expediție prin deșert.
Și-am încălecat pe șa, și-am pornit-o la drum... uite-așa, eu și dromaderul meu (apropos, nu v-am facut cunoștință cu bicicleta mea, o cheama Merida Kalahari;-))
Am început drumul lejer de urcuș pe valea Cobleșului, care conduce spre satul cu același nume. Mi-a plăcut faptul că oamenii nu prea se holbau la mine, un dement singuratic călare pe-o bicicletă, și ea nebună să mă însoțească în această evadare personală.
Cam într-o oră m-am identificat pe hartă la intersecția cu Valea Cerbului. Atunci am primit un telefon foarte interesant de la agentul de asigurări care tocmai mă anunța politicos că în două zile îmi expiră polițele la casă și mașină. Ce soartă și pe mine! Acuma când am părăsit locuința și mi-am abandonat mașina pentru mai multe zile, tocmai acuma să-mi expire polițele. În fine, am rezolvat-o prin telefon, am și mâncat câte ceva dacă tot mă oprisem, după care am pornit-o mai departe. După cam încă o oră de mers, am lăsat Cobleșul în urmă și am simțit cum mă apropii de punctul culminant al acelei zile: Șaua Ponița (1043m). Tot urcând, nici n-avusei timp să-mi dau seama cum drumul se strică treptat, trezindu-ma brusc în niște "noroaie forestiere" cât mlaștinile de la Călugăreni de pe vremea lui Mihai Viteazu. Ei bine trebuie să vă spun că îmi rămâneau încălțările lipite în acel noroi iar roțile de la bicicletă nu se mai învârteau datorită acumulării masive de noroi din dreptul frânelor. Evident eu eram pe lângă ea, împingând la ghidon iar pe alocuri încercând s-o ridic de cadru atât cât se putea. Mi-a luat jumătate de oră să parcurg vreo 200m din acest drum Precambrian până când în sfârșit m-am văzut în șaua Ponița, plin de moloz din cap până-n picioare... Atunci chiar am atras atenția unor muncitori forestieri, care s-au oprit din lucru pentru a privi minunea ce li se arăta: King of the Mud în persoană:-) Am întrebat pe unde trebuie să o iau ca să răzbat spre Boga și mi-au indicat același "mud way" care o lua ușurel în jos de data asta, spre Valea Luncșoarei. "Măi să fie! Păi dacă o țin tot așa, o să mi se termine gazul un pic mai devreme decât ar trebui" mi-am spus eu, și vazând marcajul turistic cu triunghi galben care o lua pe o potecă îngustă prin pădure, m-am hotărât să-l urmez, indiferent cât de abrupt ar fi fost. "Are you sure? Don't worry, is no sugar..." mi-am zis ca-n una din reclamele de la teve, am luat bicicleta de coarte și am purces la vale printre copaci. Și uite așa, în 10 minute eram deja pe firul Văii Luncșoarei, din păcate însă pe cealaltă parte a apei decît cea cu drumul forestier de urmat spre Boga. Două trunchiuri de arbori erau aruncate peste apă pentru a facilita traversarea, la urma urmei pe acolo era traseu turistic. Am scos de pe bicicletă sacul de dormit și cortul pe care le-am traversat în brațe de cealaltă parte a drumului. Mi-am zis că e foarte important să mă asigur ca măcar sacul de dormit să-l am uscat la noapte în cazul în care îmi cade bicicleta în apă. Apoi am traversat pe cei doi bușteni și bicicleta cu restul de bagaje, fară probleme. Am răsuflat ușurat. Drumul încă prezenta ceva noroi dar nu mai era chiar așa de grav. În plus era la vale și puteam merge pedalând mai departe (ora 12: 00, 9km parcurși).
Frumoasă-i coborârea pe bicicletă, dar știți ceva? Nu cu o bicicletă încărcată. Se înfrâna destul de greu, având tot timpul tendința de a derapa de spate iar balansul și echilibrul la viraje erau greu de stapânit.
Aaa, și încă ceva. Dacă încă nu mă murdărisem bine de tot, am avut oportunitatea de-a o face atunci odată cu coborârea, roțile aruncând noroi pe mine precum un trafaret la zugrăvit.
Am ajuns în scurt timp la intersecția cu Valea și Cheile Galbenei. Foarte frumos! M-am oprit doar puțin în șa să admir peisajul, spunându-mi că voi reveni în această zonă, poate pentru o vizită "la pas".
Încă o bucată de coborâre și așa se face că am ajuns la Cantonul Păuleasa de unde drumul a-nceput să mă urce vertiginos pentru a evita Cheile Jgheabului. Ajuns în zona Tomnatec am luat o mică pauză (ora 13: 30). De acolo, după încă o scurtă repriză de urcușuri și coborîșuri mediocre am început coborîrea finală spre valea Crișului Pietros cu drumul care conduce lejer spre Boga, destinația mea finala din acea zi (ora 14: 15)..
Aici brusc am început să simt foamea dar mai ales nevoia de a mînca o supă sau ciorbă caldă. Pe hartă observ Motel "La Mama". "Păi dacă e La Mama, înseamnă că trebuie să se mănânce bine" îmi zic eu. Intru acolo sfios și brusc mă văd întâmpinat: "Aloo șefu!!!". Cu alte cuvinte: "care-i treaba cu matale pe aici?" Mă uit, 2 tipi care mâncau singuri la o masă, și singuri păreau să fie în tot motelul ăla. "Se poate mânca ceva aici?" intreb eu. "Nu șefu, aici e pensiune!" mi se răspunde. Am simțit că sunt luat un pic pe sus și brusc am avut trăirea de a mă afla încă în București. M-am trezit imediat din feeria spirituală care mă cuprinsese în acea zi, fie ea chiar și un pic noroioasă, am făcut rapid stânga-nprejur și-am ieșit din acea penisiune cât am putut de repede. Mai încolo un pic aveam să găsesc un loc liniștit unde să servesc o ciorbă de legume extrem de consistentă, o porție de cotlet și o salată, preț 20RON (ora 15: 00, 26km parcurși).
După ce am mâncat, am intrat în Satul de vacanță Boga, căutându-mi un loc de cazare nu foarte pretențios.
Interesant, a trebuit să găsesc o pensiune ungurească ca să fiu primit bine, Pensiunea Flora (ora 16: 30, 29km parcurși).
Pensiunea era administrată de o familie de unguri din Szeged, care nu știau o boabă Românește dar care m-au primit extraordinar de bine. Prin semne am înțeles că mă costă 20RON cazarea pentru o noapte. Nu eram așa de sigur la început că am înțeles bine, pensiunea fiind foarte bine aranjată, cochetă aș putea spune chiar. După ce am fost servit din partea casei cu espresso și ceai, iar seara mi s-a oferit un calorifer electric care să-mi încălzească camera plus duș cu apă caldă am fost convins că nu am înțeles bine prețul cazării. Dar aveam să mă înșel pentru că a dou-a zi dimineața la plecare, după ce am mai fost servit cu un ceai, urma să mi se pună în față un bon fiscal cu valoarea de 20RON!!! Incredibil de ieftin! Unde ați mai primit voi bon fiscal pentru astfel de servicii turistice la munte? Lăsați-mă sa ghicesc: nicăieri? :-)
Mi-am petrecut restul zilei plimbându-mă pe Valea Boghii, analizând la nesfârșit hărțile în încercarea de a previzualiza traseul ce va urma ziua următoare și citind cartea pe care mi-o luasem special pentru astfel de momente liniștite.

Ziua 3 - 07.09.2006
M-am sculat nu foarte devreme și am încălecat pe șa la ora 09: 45, după ce am servit micul dejun și mi-am înpachetat tot calabalâcul. Am coborât rapid până la intersecția principală din Boga (500m altitudine) de unde am început agale lungul urcuș ce-l aveam de parcurs în acea zi: Vărășoaia și apoi mai vedeam eu. Am ținut-o tot așa timp de o oră și-am ajuns la 800m altitudine. Mi-am zis că sunt în cărți. Pe drum nici țipenie de om. Îmi continui drumul mai departe văitându-mă tacit de durerea pe care șaua bicicletei o producea fundului meu. Așa se întâmplă dacă nu mergi prea des pe ea. Pe la 11: 20 mă opresc un pic să-mi trag sufletul. Și atunci aud în apropierea mea: "auuuuuuuuuu!!!"
"Măi să fie, lup aici la drumul mare?" imi zic eu. N-are cum, dar chiar și așa, și cu toate că nu lupul este animalul fioros de care să-ți fie teamă prin păduri, un pic tot mi-a crescut nivelul de adrenalină. Am urlat și eu aproape ca el pentru a-mi face simțită prezența și mi-am scos la iveală armele de apărare: 2 petarde și sperietoarea de câini cu ultrasunete. S-a auzit un foșnet prin pădure și gata, asta a fost tot. M-am mai încurajat o dată că n-are cum să fie lup acolo și am plecat mai departe. În curând aveam să ajung la intersecția cu un drum forestier, care identificat pe hartă părea să ducă undeva spre Peștera Zăpodie și Groapa Barsa. "E clar, mai am puțin până la Șaua Scărița și Uvala Băileasa" îmi zic eu. Uvala, ce-o fi aia? N-am mai auzit așa ceva. Și deabia atunci am observat pe hartă că există mai multe astfel de uvale. Mai târziu aveam să mă lămuresc. Uvalele sunt un fel de depresiuni, un fel de oaze înierbate între păduri și munți.
La 12: 30 am ajuns în sfârșit în Șaua Scărița de unde avea să mi se deschidă panorama superbă a Uvalei Băileasa. Aici mi-am scos neoprenul, l-am aruncat pe iarbă și-am plonjat pe el destul de rupt de urcușul străbătut (ora 12: 30, 1200m altitudine).
Am zăcut așa vreo 10 minute, până când soarele a-nceput să mă ardă insistent. Atunci am ridicat un pic capul și m-am uitat împrejur. Constat că șaua asta e un punct foarte important: intersecția cu drumul care duce spre Glăvoi și Cabana Cetățile Ponorului dar și o zonă destul de populata. Un moș la o vârstă greu de estimat, îmbrăcat în haine foarte modeste și întruchipând imaginea țăranului român de acum 30-40 ani stătea lungit pe iarbă ca și mine. Un pic mai încolo o mașină de București în trei roți și un cric îmi sugera că ori n-a avut roată de rezervă ori a făcut două pene una după alta. La câțiva metri de mașină 3 persoane (poate chiar 4) așteptau liniștite pe iarbă probabil rezolvarea problemei.
"Nu e greu cu bicicleta?" mă întreabă moșul. Intru în vorbă și așa aflu că bietul om își câștiga existența și traiul culegând și vânzând plante medicinale, mai exact rădăcini de spânz. Mi-a fost milă de el și în momentul acela am realizat că printre toate kilogramele de pe bicicleta mea se afla și ceva mâncare în exces, iar acesta ar fi fost un bun moment de a mai scăpa de ea. Am scos 3 conserve și un cașcaval pe care i le-am oferit bătrânului, destul de contrariat de gestul și intențiile mele. Le-a acceptat bucuros după ce a-nțeles că sunt oferite gratis, urându-mi mai departe "drum bun".
Am părăsit zona respectivă continuându-mi ascensiunea către Vărășoaia iar în aproximativ 15 minute am ajuns la intersecția cu drumul spre Cabana Padiș. De acolo am mai pedalat cam 5 minute și am ajuns la Vărășoaia, dar nu înainte de a ferici o pereche de Slovaci cu una din hărțile mele cu Padișul, făcute cadou. Mi se făcuse milă de ei văzându-i cu o hartă meschină și miniaturală, încercând din ea să afle unde sunt și unde trebuie să ajungă.
La Vărășoaia am mâncat, am socializat cu o pereche de bucureșteni, am sunat pentru că aveam semnal la telefon și am discutat un pic cu cabanierul pe tema prognozei meteo care anunța înrăutățirea vremii. Mai apoi am luat harta și-am început a o studia pentru a mă decide dacă chiar vreau să continui conform planului. Planul spunea că mai departe trebuia să traversez masivul Vlădeasa spre Stâna de Vale iar ziua următoare să cobor pe Valea Drăganului și să urc la cabana Vlădeasa. Două semne mari de întrebare se puneau:
1. mai am timp să traversez munții și să ajung la Stâna de Vale?
2. reușesc să urc cu bicicleta din Valea Drăganului la cabana Vlădeasa?
După o scurtă analiză m-am decis să continui conform planului. Așa că m-am urcat pe bicicletă și am pedalat mai departe. Am urcat imediat până în Șaua Vărășoaia de unde am coborât o pantă lină iar mai apoi a trebuit să împing bicicleta pe un urcuș extrem de abrupt până într-o a dou-a șa. Acolo am picat istovit văzând că urmează încă o vale iar apoi urcușul final spre Șaua Cumpănățelul. Am reanalizat situația. Ceasul arăta deja trecut de ora 4 a amiezei și chiar dacă aș fi reușit să ajung în Stâna de Vale ar fi fost un exercițiu extrem de istovitor. Am scos harta și am refăcut planul. Mi-am zis să mă limitez la zona Padișului iar Vlădeasa să o fac cu o altă ocazie.
Așa se face că la 17: 00 eram din nou la Vărășoaia cazîndu-mă la casuță, abandonând bicicleta, iar pe la 17: 30 pornind-o pe jos spre cheile Someșului Cald. Mi-am tot zis că e o decizie înțeleaptă, nu că aș fi și crezut lucrul ăsta pe moment, eu, fire încăpățânată defel, dar mai târziu aveam să mă felicit pentru aceast moment de slăbiciune, defapt de gândire clară și obiectivă. Când vine vorba de munte, o decizie corect luată poate face diferența între iad și paradis. La urma urmei ar fi fost păcat să-mi chinui atât de mult posibilitățile fizice când o grămadă de locuri interesante erau de văzut în zona Padișului.
Am ajuns la cheile Someșului Cald pe la 18: 00. Soarele deja începea sa-și slăbească intensitatea lăsând umbra pădurii să accentueze senzația de singurătate și de sălbăticie. Cheile Someșului Cald care defapt sunt niște Cetăți, adică mai pe înțelesul tuturor o rețea de galerii prin care apa intră și iese, aveau trasat marcaj turistic. Am coborât la gura cetății, acolo unde apa se pierdea în întunericul abisal al imensei peșteri, înghițită parcă de un mare alcoolic. Am intrat înăuntru cu lanterna frontală aprinsă și am înaintat tot așa cam 100m (cam până la omulețul "alcoolicului":-)) Înteriorul peșterii era foarte bine marcat, prevăzut cu lanțuri și scări, însă chiar și așa, traseul mi s-a părut destul de periculos, cel puțin de unu singur. Am înaintat până într-un loc în care peștera cotea brusc astfel încât lumina intrării se pierdea definitiv. Cu toate astea ieșirea tot nu se zărea. A fost singurul moment din întreaga mea călătorie în care mi-a părut rău că sunt singur. Dacă aș mai fi fost cu cineva aș fi parcurs peștera în întregime, chiar cu riscul că la întoarcere ne-ar fi prins noaptea pe drum. M-am întors la cabană impresionat de Cheile Someșului Cald dar bucuros că luasem la cunoștință despre ele.
Seara am socializat un pic cu cabanierul, foarte amabil și vorbăreț, am dat pe gât un pahar de pălincă după care m-am băgat în sacul de dormit în casuță, la culcare, un pic amețit dar fericit. Înainte mi-am notat kilometrajul de la bicicletă. Incredibil, parcursesem 20km în ziua aceea, cea mai mare parte urcuș (49km parcurși).

Ziua 4 - 08.09.2006
M-am sculat evident foarte târziu la 09: 00, ca de obicei, doar eram în concediu la urma urmei. Am plătit 40RON incluzând cazarea la casuță, o pălincă și o cafea și am plecat tot pe la 10: 00, planul fiind unul foarte simplu pentru ziua respectivă: coborâre în forță în Glăvoi, instalare de cort și traseu la Cetățile Ponorului. Simplu. Azi se anunță din păcate și ceva vreme proastă spre seară. Cerul este 100% senin momentan dar știu că atunci când vine vorba de vreme, la munte totul se poate transforma într-un adevărat dezastru în doar câteva minute. A urmat unu din cele mai frumoase pasaje ale călătoriei, coborârea în Glăvoi. Cu mare viteză, adrenalină, urlete și Rammstein în urechi am efectuat această coborâre în aproximativ 15 minute, ajungând în final în Glăvoi (57km parcurși). Acolo lume, corturi... Am socializat un pic și am purces la căutarea unui loc de campare: iarbă, nu foarte aproape de alții și un copac în apropiere pentru a-mi lega bicicleta de el. Aveam de gând să-mi petrec inclusiv ziua de mâine aici pentru a putea vizita toate împrejurimile la pas. Am întins cortul rapid și mi-am băgat bagajele în el. Când să-mi leg bicicleta de copac însă observ că inevitabilul se produsese. Bicicleta mea era lăsată pe jantă, cu o bucată mare de sârmă oțelită penetrând adânc cauciucul și camera, precum cerneala creta, dacă vă mai aduceți aminte de reclamă. M-am cam speriat un pic la început, nu că n-aș fi avut cameră de rezervă sau scule de depanare, dar nu mai făcusem pană la bicicletă până atunci, cu atât mai puțin la roata din spate care era mai greu accesibilă. În fine, n-am vrut să-mi pierd prea mult timp cu bicicleta în acel moment. Puteam să mă ocup de ea altă dată așa că am lăsat-o în pana ei, legată de copac și mi-am văzut de-ale mele mai departe.
Am mâncat ceva rapid, mi-am făcut rucsăcelul cu strictul necesar, mi-am băgat mp3 playerul în urechi și am pornit-o spre Cetățile Ponorului. N-aș vrea să insist prea mult asupra traseului, sunt sigur că există deja multe scrieri referitor la Cetățile Ponorului pe internet, un singur lucru aș vrea să precizez însă. Toată zona fiind extrem de umedă, începând cu drumul prin pădure care înconjoară cetățile, o potecă asezonată cu pietre netede, și terminând cu traseul din interiorul dolinelor este extrem de alunecoasă. Mai mult chiar, coborârea în doline trebuie făcută cu atenție din cauza abruptului. Și acuma scurt moment publicitar: "Vibrezi de fericire, vibrezi că cazi: Vibram!" Atenție mare deci cu ce vă încălțați!
După terminarea traseului am zis să trec și pe la Cabana Cetățile Ponorului ca să văd și eu despre ce e vorba, eventual să servesc o ciorba sau supă.
Am ajuns imediat! Cabana destul de nouă, modernă, de la distanță părând nu pentru orice buzunar. M-am așezat la masă iar supa a venit și ea relative repede. Mi s-a pus defapt un mare castron în față din care m-am servit cât am poftit. M-a costat 7RON, probabil cea mai scumpă supă din câte am servit, dar a fost exact ce mi-a trebuit în momentul ăla, așa că am savurat-o cu patos.
M-am întors în Glăvoi unde bicicleta mă aștepta tristă ca un câine beteag legat de copac. Am ignorat-o și mi-am vazut de treabă mai departe. Curând însă am fost invitat să iau masa și să socializez cu câteva personae care m-au observat singur cu bicicleta. Am facut-o cu plăcere iar în scurt timp m-am trezit adoptat de "oamenii locului", persoane din zonă sau care vin destul de des în Glăvoi. Iar socializarea mea s-a transformat rapid într-o petrecere de zile mari cu, care defapt a durat până pe la 2 noaptea, timp în care aproape nici n-am observat cât de frig se făcuse, că la un moment dat a și plouat, iar mai apoi s-a înseninat, iar pe la 12 noapta m-am apucat de reparat bicicleta... și uite tot așa, cu beute, cu foc de tabără, cu AC-DC, cu dans, chef și zgomot care probabil i-a deranjat pe cei ce vroiau să se mai și odihnească... m-am simțit excelent.
Când m-am băgat în cort însă, să te ții. Frig de-ți plezneau oasele pe tine nu alta. Cu tot sacul meu de dormit cu puf, cortul meu destul de călduros și haine ce mai aveam pe la mine am dârdâit în continuu toată noaptea. Umezeala și probabil ceva frisoane din cauza frigului de afară căruia nu-i dădusem importanță cât petrecusem. Un lucru e clar însă și vi-l spun și vouă. Luați-vă haine și sac bun când mergeți la Glăvoi fraților!

Ziua 5 - 09.09.2006
Această zi mi-am rezervat-o exclusiv potecărelii, a mersului pe jos, planul fiind vizitarea celor mai importante repere din zonă, altele decât Cetățile Ponorului ce vizitasem deja cu o zi înainte. Și am zis să fac așa: Glăvoi - Ghețarul Focul Viu - Poiana Florilor - Cheile și Izbucul Galbenei - Avenul Borțig - Piatra Galbenei - Glăvoi, marcaj țintă galbenă (bulină galbenă) Așa că am plecat cât de repede am putut, adică pe la vreo 11: 00, cu strictul necesar în rucsac. Nu mi-am notat exact timpii de data asta, nici nu mi-am propus să realizez o descriere a traseului așa că mă voi rezuma doar la impresii. Drumul până la Ghețarul Focul Viu a fost destul de scurt, un urcuș foarte lin de aproximativ o oră. Ghețarul în sine, ce să vă spun... nu prea am ce. Accesul era interzis iar așa, de deasupra avenului, se vedea un țurțure mare de gheață colorată. Cam atâta:-(Chiar m-am mirat un pic pentru că multă lume era înebunită să ajungă acolo, când defapt nu prea aveai ce vedea. Iar interdicția de a pătrunde în interiorul ghețarului părea și ea destul de bine justificată de faptul că gheață fiind și neavând ceva colțari la încălțăminte riscai să rămâi captiv acolo precum o muscă în paharul cu un pic de vin.
Mai departe, a urmat o coborâre destul de rapidă spre poiana Florilor. Cam la 10-15 minute de mers am intrat într-un luminiș cu flori și iarbă crezînd că e poiana cu pricina. Senzații foarte ciudate m-au încercat, regăsindu-mă în una din scenele filmului meu favorit "The Thin Red Line", în care soldatul Witt este înconjurat de soldați japonezi într-o poieniță asemănătoare cu aceasta (trebuie să vedeți acest film despre al 2-lea război mondial în al cărui rol principal joacă defapt natura). Revenind cu picioarele pe pământ, am mai mers încă vreo jumătate de oră, tot coborând, până când am atins marginea inferioară a Poienii Florilor. Acolo m-am întâlnit pentru prima oară în ziua aceea cu ceva turiști, culmea, vecini de cartier cu mine. Am stat puțin de vorbă, am schimbat impresii, s-au mirat un pic de mine (ca toți ceilalți pe care i-am întâlnit) pentru faptul că merg de unu singur. Am aflat printre altele că pe Cheile Galbenei ar fi ceva lanțuri, nu m-am mirat, nici speriat... și-am plecat mai departe. Și așa se face că în câteva minute mă aflam la intrarea în cheile Galbenei, acolo unde cu câteva zile în urmă am trecut în mare viteză pe bicicletă. Am urmat traseul bulinei galbene penetrând cheile cu încredere și fără nici-o teamă iar după scurt timp... Gizăs!!! Ce traseu!!! Lanțuri peste lanțuri fraților, cum n-am mai întâlnit nicăieri. Acest traseu m-a umplut de bucurie la propriu, pentru că de mult nu mai încercasem așa niște senzații. M-am simțit ca-n emisiunea aia concurs de-i zice Fort Boayart, în care concurenții sunt puși să parcurgă tot felu de trasee dificile: am mers pe lanțuri suspendate deasupra apei, am făcut traversee pe pereții cheilor, pe alocuri un pic surplombați ținându-mă de cabluri metalice, am traversat apa pe bușteni, pe pietre așezate special, am mers pe trasee un pic aeriene deasupra abisului cheilor, iar bomboana de pe colivă, o ultimă porțiune a cheilor care trebuie parcursă ținându-te cu mâinile de un cablu metalic orizontal fixat pe perete la vreo 2-3 metri deasupra apei, pe o lungime de 20 metri, pe alocuri surplombat și foarte alunecos. Incredibil oameni buni! Fantastic traseu! Recomand acest traseu tuturor. Chiar și dacă nu reușiți să vă țineți bine de cabluri nu vă puteți alege decât cu cel mult o baie rece, eventual ceva vânătăi, excluzând cazul cel mai dramatic în care v-ați înfige cu țeasta direct într-o piatră. Eu personal nu m-am ales decât cu o imensă satisfacție de pe urma acestui traseu. Mai sus am ajuns și la Izbucul cu același nume, o chestie foarte interesantă, și el de văzut, o mare baltă alb-verzuie izvorând de la baza unei stânci și revărsându-se mai apoi ca apă cristalină în cheile al căror parcurs tocmai îl sfârșisem.
De acolo am plecat mai departe într-un urcuș susținut spre Avenul Borțig. Nu știu dacă am urcat o oră sau poate chiar mai puțin. Pe parcurs m-am mai întâlnit și cu ceva turiști care coborau spre izbuc sau poiana Florilor. Avenul Borțig, ce să zic, tot așa un fel de râpă fără fund în care nu ți-ai dori să ajungi. M-am uitat un pic în ea precum într-o fântînă adâncă, mi-am zis în gând "OK, am bifat-o și pe asta" și am plecat la drum mai departe. Am făcut stânga spre NV, pe un fel de creastă împădurită, cu urcușuri și coborîșuri moderate, urmărind bulina galbenă (o altfel de bulină defapt, pentru că era galbenă și în interior și în exterior; numai în Apuseni am mai văzut astfel de buline:-)... cum tot numai în Apuseni am mai văzut notații de genul 1/3h) Pe creasta asta să fi tot făcut vreo jumătate de oră, că la un moment dat am înclinat să cred că am trecut de Piatra Galbenei fără a o fi observat-o. Dar n-a fost așa. Piatra Galbenei nu e tocmai locul care să treacă neobservat. E defapt o stâncă imensă izvorând din pădure pe neașteptate, un loc de belvedere superb, care-ți oferă niște priveliști cu totul deosebite. Am stat și m-am relaxat vreo 30 minute acolo, lăsând soarele să mă topească un pic. De acolo am început coborârea spre Glăvoi, urmând într-o primă fază traseul aceleiaș creste împădurite sper NV iar mai apoi, din apropierea Ghețarului Focul Viu, pe același drum pe care venisem dimineața. Așa se face că pe la 17: 00 eram înapoi în Glăvoi, unde am mâncat și m-am băgat un pic în cort să mă odihnesc. Seara, aceeași petrecere cu "oamenii locului", foarte amabili și primitori, exact pe sufletul meu, până pe la ora 1 noaptea când m-am retras în cort la culcare știind ca mîine urma să fie ultima zi. În noaptea aceea n-am mai tremurat, cu toate că afară era mult mai frig, folia cortului fiind bocnă înghețată. Mi-am pus sub neoprene toate tricourile deja folosite iar pe mine haine la greu.

Ziua 6 - 10.09.2006
Hm, până la urmă a ieșit cu o zi mai puțin decît plănuisem dar eram fericit pentru că simțeam că făcusem defapt mai mult decât îmi propusesem. Faptul că nu traversasem Vlădeasa și nu parcursesem creasta nu mi se părea un mare minus. Voi veni cu siguranță altă dată special pentru ea, pregătit corespunzător ;)
Mi-am strâns boarfele cât am putut de repede, am îmbarcat, am verificat roata din spate a cărei pene o remediasem cu două nopți în urmă pe la 12. Totul era super, ca să nu mai vorbesc de vreme. Mi-am luat rămas bun de la noii mei prieteni, am făcut schimb de telefoane și am plecat la drum. Planul: Glăvoi - Șaua Scărița - Cabana Padiș - Casa de Piatră - Gârda de Sus - Arieșeni. La ora 11: 00 am părăsit Glăvoi iar în 15 minute eram deja în Șaua Scărița. Aveam o "pedală" în mine ceva de speriat. Deal sau vale, nu mai conta, pompam în pedale ca un dement. Ca de fiecare dată când mergi la munte pentru mai multe zile, deabia spre final simți că tonusul fizic atinge cote culminante. La 12: 00 eram la Cabana Padiș. Acea zonă mi s-a părut un pic deprimantă. Căsuțe camping cam părăginite, mizerie că deh, acolo ajungeau destule mașini, o belvedere frumoasă dar totuși nici-un obiectiv mai important în zonă. Am luat o pauză de 15 minute pentru a mă odihni, după care am încălecat pe bicicletă și zicându-mi că greul a cam trecut am continuat drumul. Greul însă deabia atunci avea să vină. După ce am mai urmat drumul auto, încet și nevrând să scap din ochi marcajul triunghi + bandă albastră timp de încă vreo 15 minute, am făcut dreapta pe un drum forestier care urca destul de violent. Intuiam că va urma și un urcuș abrupt, eram pregătit psihic și fizic să împing bicicleta la deal de coarne dar în nici-un caz nu mă așteptam să pierd mai bine de o oră făcând acest lucru. Drumul era atât de prost marcat încât găsirea marcajelor devenise sarcina cea mai dificilă. Lăsam bicicleta acolo unde găseam marcajul și mă învârteam practic împrejur pînă-l găseam pe următorul după care luam bicicleta și o împingeam de coarne până acolo și tot așa mai departe. Iar ca tacâmul să fie complet, o cruntă durere musculară la granița dintre ceafă și spinare a-nceput să mă răvășească. Și pentru că din tacâmuri lipsea totuși strecurătoarea, porțiunea finală de urcuș, presărată abundent cu stânci peste care bicicleta nu urca doar împinsă ci și ridicată de fundu-i greu, m-a stors de energie bine de tot. Sus odată ajuns, un fel de platou chel, pășune alpină, unde chiar dacă nu mai era de urcat, marcajele tot trebuia să le cauți cu lupa. Așa se face că bună parte din drum, accesibil dealtfel mersului pe bicicletă, l-am petrecut la pas totuși, mergând precum cu mârțoaga de căpăstru, altfel riscând să pierd direcția traseului. Am mai ținut-o tot așa cale de vreo oră cred, până când am apucat pe firul văii ce avea să mă conducă mai departe spre Gârda de Sus. Totuși, trebuie să spun că o dată ce drumul a devenit clar, aproape nemaifiind nevoie de vreun marcaj, tot nu s-a putut merge pe bicicletă. Drumul urma albia stâncos-accidentată a unui pârâu care probabil lua naștere doar la ploi. Și așa se face că am mai ținut-o la pas cale de încă vreo 30 minute până cînd am ajuns la adevăratul drum forestier ce însoțește la vale Pârâul Gârdișoara. Acolo am încălecat bicicleta și am început coborârea nesfârșită dar spectaculoasă spre Gârda de Sus, unde aveam să întâlnesc șoseaua ce mă va conduce spre Arieșeni. Coborârea a fost destul de dureroasă trebuie să spun. Durerea musculară, pe care încă o mai resimt acuma la 2 săptamâni distanță, m-a însoțit precum un pumnal înfipt în spate pe tot parcursul coborârii, nelăsându-mi prea mult din bucuria acesteia. Nu mai știu exact cât am făcut până jos, cred că mai mult de o oră, cert e că mi-am dorit să se termine o dată, pentru că nu mai suportam. Mi-aduc aminte cum civilizația a-nceput să-și facă simțită prezența din ce în ce mai mult prin animale, case, oameni, mașini și în sfârșit șoseaua asfaltată și un mare târg organizat dea lungul ei, probabil ca-n fiecare Duminică în acea parte a locului. Am luat-o pe șosea mai departe, știind din amintirile mele vagi că până în Arieșeni mai sunt doar vreo 4 km. M-am înșelat amarnic. Am mai făcut vreo 9 km până în Arieșeni, km de asfalt care trebuie să vă spun, bicicleta mea și cu mine urâm cel mai mult. La 16: 30 am reușit să închid cercul deschis cu 5 zile în urmă ajungând în sfârșit acolo unde-mi lăsasem mașina (99km parcurși). Parcursesem așadar 42 km în acea zi. Sleit de puteri, hămesit de foame, m-am decis că nimic nu-mi doresc mai mult în momentul acela decât să mă văd acasă în patul meu. Așa că am demontat rapid bicicleta, am aruncat tot calabalâcul în portbagajul mașinii iar la 17: 00 am pornit-o sportiv înapoi spre București, urmând aproximativ aceeași rută, precum derulatul pe repede înapoi. La 00: 30 am ajuns înapoi acasa...

Concluzii
Munții Apuseni sunt suficient de prietenoși încât să vă aventurați de unu singur într-o expediție cu sau fără bicicletă. Totuși, măsurile maxime de precauție trebuiesc luate. Muntele e munte și trebuie respectat la urma urmei.
Nu întâlnești mulți oameni deci dacă ești în căutarea linistii, este exact locul în care trebuie să mergi. Atenție totuși la Zona Glăvoi în care se organizează petreceri când și când. Aveți două variante aici: ori vă alăturați petrecerii, oamenii fiind foarte prietenoși, ori vă puneți cortul un pic mai departe. Sau... varianta mixtă;)
Dacă mergeți cu bicicleta, nu uitați să vă luați cameră de rezervă, cască de protecție și lanț să o puteți prinde de copac. Bicicleta vă va lua greutatea din spate și vă va ajuta să străbateti mai ușor lungile drumuri forestiere. Feriți-vă însă de greutatea excesivă și luați-vă doar strictul necesar. Chiar și așa, doar cu strictul necesar, povara a fost destul de mare pentru mine.
Creasta Vlădeasa n-ar fi putut fi abordată cu o bicicletă ingreunată dinspre Valea Drăganului așa cum îmi propusesem inițial. Odată ajuns acasă și uitându-mă pe o hartă nou cumpărată am constatat totuși că această crestă s-ar putea parcurge destul de lejer cu bicicleta light (fără bagaje). Urcând dinspre Satul Săcuieu la Cabana Vlădeasa apoi parcurgând creasta spre Stâna de Vale, coborând pe Valea Drăganului până în localitatea cu același nume iar mai apoi continuînd spre punctul de plecare, ar fi un circuit foarte interesant ce s-ar putea parcurge într-o singură zi. Și așa-mi și propun să fac la anu.
Sacul de dormit și salteaua sunt foarte importante în această zonă. Umiditatea foarte ridicată scade mult așa zisul indice de confort așa că fraților, luați-vă haine groase cu voi.
În plus, căutați să prindeți o vreme cât mai bună cu putință. Eu unu am avut noroc din plin de asta.
Iar la final, dar cel mai important lucru, ocrotiți natura fraților. Faceți în așa fel încât să nu se cunoască că ați trecut pe acolo. Eu personal mi-am cărat înapoi în București toate deșeurile rezultate. Începând cu cutiile goale de conserve, sticle de plastic, până la hârtii, toate le-am adus înapoi în București.
Pentru că m-am ales cu un tonus fizic foarte bun, la 3 zile de la întoarcere, am parcurs 46 km cu bicicleta în Bucegi, "light" de data asta:-)

Și cam atâta... Sper să ați avut răbdare să citiți tot articolul :-)
Autor: Gabriel Manea
Înscris de: Gabriel Manea
Vizualizări: 11625, Ultima actualizare: Marți, 3 Oct 2006



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii BIHOR  
Comentariu
Șerban-Alin Pontoș Șerban-Alin PontoșAdministrator Alpinet , Vineri, 29 Sep 2006, 13:07

Un articol excelent! Cunosc zona si se pare ca ai avut parte de o tura reusita! Iar pensiunea Flora m-a facut curios:-) Pe langa asta, sunt si cateva invataminte de tras referitor la gandirea calculata in planificarea unei ture.

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii